51 vizualizări 1 iun 2006
Totul e progamat sa inceapa la fix. La si trei minute, un sugar din primul rand gaseste de cuviinta sa-si inceapa trilurile. Tatal il extrage din carucior si, cu el in brate, paraseste incaperea. Daca ar fi riscat sa-l lase pe cel mic la locul lui, ceea ce a inceput cateva minute mai tarziu l-ar fi potolit, mai mult ca sigur.

In buricul Bucurestiului, in vreme ce Bulevardul Magheru e napadit de masini si claxoane, la etajul unu al Carturestilor se intampla muzici. Maria Raducanu si Pedro Negrescu au nascocit un soi de univers paralel, in care praful, goana dementa, zgomotele au fost parca filtrate la intrare. E o intamplare bizara, lumea are treburi importante de facut in timpul saptamanii, la sase seara. Nu sunt multi cei dispusi sa "piarda vremea" cu un recital de jazz. Sunt vreo 30 de insi care asculta, imprastiati pe trei dintre cele patru laturi ale ceainariei. Cum spatiul e mic, scaune nu sunt doar in fata microfoanelor, ci si pe laterale. De pe al meu, nu vad decat profilul lui Pedro Negrescu, care-si propteste contrabasul intr-o adancitura a parchetului. Altfel stau lucrurile cu Maria, careia ii vad doar spatele. Si, pret de un ceas, cat canta, fixez zece centimetri de piele: cat se vede din picioarele ei, de sub fusta larga si neagra. O pereche de glezne subtiri si albe, chinuite parca intr-una de saboti visinii, cu talpi uriase. In microfon navalesc armonii vechi, cantece populare romanesti, spaniole, rusesti, teme celebre de jazz, suave si rafinate. Si tot timpul gleznele se misca, de parca ar incerca sa iasa din saboti, ca sa cante mai in largul lor. Cand si cand, la spate apar doua maini, care-si frang degetele in timp ce trupul intreg se frange, la vreun refren dramatic. Nu conteaza ca nu i se vede chipul, n-ai nevoie de ochi tristi ca sa intelegi povestea unui cantec de departe, asa cum n-ai nevoie nici de traducere. Contrabasul se aude, cuminte, in planul secund. Ca un fel de tovaras mare si protector, incearca sa inveseleasca ori macar sa aline vocea plina de melancolie. Nici un cantec nu e vesel, nimic jucaus nu vine sa sparga talazurile grave alese de Maria. Singurul lucru cu care se joaca este ordinea pieselor, pe care o schimba, iar si iar, ametindu-si colegul. Si-a ametit si publicul, oamenii nu mai stiu ca stau intr-o ceainarie, pe scaune, in picioare, inghesuiti, in cadrul usii, ori chiar pe holuri. Clinchetul casei de marcat, pomenind de inca o carte, un disc ori o punga de ceai vanduta, e doar un alt sunet. Si, la o adica, i-ar putea acompania foarte bine pe cei doi.

Putin dupa ora sapte, muzica se opreste. Iesi, nu prea plin de entuziasm, din cladire. Toate lucrurile banale pe care le-ai lasat afara sunt tot acolo. Dar au disparut macar pentru o ora.

Citește și: