300 vizualizări 19 apr 2007

Spectacolele cu piesele Sarei Kane – „Purificare” (regia Andrei Şerban, Teatrul Naţional Cluj) şi Iubirea Fedrei (regia Mihai Măniuţiu, Teatrul de Stat Arad) – au obţinut cele mai multe nominalizări la Premiile UNITER din acest an, fapt ce a stârnit un val de proteste, demisii şi discuţii - să le numim „informale”. Lumea teatrului românesc s-a declarat pe alocuri „şocată”, aşa cum „şocate” au fost autorităţile locale de la Arad chiar înainte de ieşirea la public a spectacolului semnat de Mihai Măniuţiu, fiind gata, numai pe bază de zvonuri, să împiedice ajungerea lui la public în forma gândită de regizor. Aşa cum „şocaţi” s-au declarat o serie de spectatori care au văzut spectacolul „Purificare” la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru din toamna trecută, unii dintre ei plecând în timpul reprezentaţiei. Partea aceasta ar fi făcut-o probabil mai fericită pe autoarea acestor piese care au revoluţionat expresia dramatică contemporană. Fiindcă ea credea în şocuri.

Din păcate, la noi au ajuns mai ales informaţii – superficiale – despre viaţa scurtă şi agitată a Sarei Kane, care s-a spânzurat într-un spital în care ajunsese în urma unei încercări de sinucidere ratate, în martie 1999. Acest episod din viaţa ei a fost suficient pentru a crea un fel de „alergie la Sarah Kane”, care i-a atins şi pe profesionişti. Nu s-a aflat însă, din păcate, că autoarea a fost comparată, în 1995, când prima ei piesă, „Blasted”, a avut premiera la Royal Court, Londra, cu  dramaturgul John Osborne care a marcat, cu al său manifest „Privind înapoi cu mânie” (1956), teatrul britanic în perioada post-război. Sosită pe un teren pregătit parţial de dramaturgi precum Judy Upton, Anthony Neilson, Philip Ridley, Jezz Butterworth, Sarah Kane s-a afirmat foarte repede ca figura reprezentativă a unui nou curent teatral fixat de critici în istoria spectacolului contemporan cu sintagme precum „in-yer-face theatre” sau „Cool Britannia” („teatru drept în faţă”, „Britania cool”, Aleks Sierz), „The Theatre of Urban Ennui” sau „The New Brutalists” („teatrul plictiselii urbane”, „noii brutalişti”,  Bendict Nightingale). Sarah Kane a respins toate categorisirile, fiindcă nu-i plăcea să fie inclusă în nici un grup, ambiţia ei declarată fiind aceea de a fi extrem de personală cu fiecare piesă scrisă, pentru că fiecare dintre ele era pentru ea un experiment în materie de dramaturgie, o încercare de construire a unui nou tip de teatru, pe care criticii care i-au analizat opera, precum şi mulţi dintre cei care au lucrat cu ea ca regizor sau ca dramaturg, l-au comparat cu „teatrul cruzimii” teoretizat de Artaud. Şi o încercare de exorcizare a propriilor coşmaruri, a „iadului interior”, cum singură îl numea.

Toate acestea şi multe alte informaţii relevante despre „impactul Sarah Kane” asupra teatrului european se găsesc în volumul „Love me or Kill me” („Iubeşte-mă sau ucide-mă”, cu subtitlul „Sarah Kane şi teatrul extremelor” de Graham Saunders, Manchester University Press). Cartea demonstrează limpede, cu argumente şi citate, comentând fiecare dintre piesele autoarei, cu ajutorul dosarelor de presă ale spectacolelor, că Sarah Kane a marcat un moment de schimbare majoră în teatrul european.

Cum la noi curentele culturale, artistice, ajung cu o întârziere de aproximativ un deceniu (chiar şi acum, când informaţia circulă rapid) şi aterizează pe un teren gata însămânţat cu prejudecăţi, nu e de mirare că opera Sarei Kane, chiar şi adusă în scenă de doi regizori importanţi (în spectacole demne de comentarii pro şi contra, desigur, dar nu de respingere apriorică), a stârnit o asemenea reacţie. E o dovadă în plus că piesele acestei autoare au calităţi reactive. Cum spunea chiar autoarea, comentând primirea dură a primei sale piese la Londra (fiindcă nimeni nu e profet în ţara lui): „Toată arta bună este subversivă, în formă sau în conţinut. Şi cea mai bună artă este subversivă şi în formă, şi în conţinut. Adesea, elementul care îi scandalizează cel mai mult pe aceia care caută să impună cenzura este forma...”

Acestea fiind zise, se poate spune că Sarah Kane a ajuns din întâmplare la Gala Premiilor UNITER. O să aflăm luni seara, când Gala se desfăşoară la Sibiu, în cadrul Capitalei Culturale Europene, dacă ea poate marca o schimbare de mentalitate în mişcarea teatrală românească în anul de graţie 2007.

Citește și: