Florin Jinga
16704 vizualizări 13 ian 2019

Claudia Guţulescu lucrează în Londra în departamentul de vânzări al ”Mitchells & Butlers”, un lanţ de pub-uri şi restaurante din Marea Britanie. Românca este cunoscută pentru postările sale de pe Facebook în care povesteşte diferite întâmplări legate de experienţele ei din Marea Britanie şi din România. Femeia a povestit sâmbătă cum a decurs un zbor Timişoara - Londra.

”Timişoara - Londra, 10 ianuarie 2019. Avion plin. Bagaje multe.

În încercarea de a rezolva problema, însoţitoarele de zbor împing zdravăn valize de colo-colo, comunicându-şi unde şi cât loc ar mai fi.

"Dacă mai vrei, mai e loc aici!"

Pasagerul de pe scaunul de sub locul indicat:

"Auzi?? Vezi că eu am plătit la bagaj! Dacă mai e loc AICI, îmi pun eu geaca! Să fie clar! Că de aia am plătit! Nu să îşi pună alţii genţile la mine în loc!!!". Şi se întoarce revoltat spre pasagerul de lângă: "I-auzi domne'! Să pună alţii? Păi eu sunt prost??".

Unei femei i se ia valiza şi i se plasează în compartimentul de bagaje aflat la vreo trei rânduri distanţă. Criză de isterie:

"Am drepturi! Am plătit! Eu vreau bagajul meu aici, nu mă luaţi de proastă voi pe mine!!".

Bărbatul de lângă mine mă atenţionează răstit că nu pot să îmi pun geanta sub scaun, că "o să mi-o ia! Nu e voie!". Îi zâmbesc şi-i spun că îmi asum riscul. Pufneşte nervos, trăgând sălbatic centura de siguranţă, aflată oarecum la spatele meu.

Tac, îmi înghit răbufnirea în ultima secundă, închid ochii şi apăs play. Chris Rea. Parcă e mai bine.

Aterizăm. Tot avionul se îmbracă cu gecile şi îşi ia valizele în braţe cu 20 de minute înainte. O tensiune de o tai cu cuţitul. Toţi aşteaptă cursa nebună a ieşirii din avion, de parcă vieţile lor ar fi în joc. Şi, bineînţeles, toţi în picioare în momentul în care trenul de aterizare atinge pista, în ciuda rugăminţilor însoţitorilor de zbor de a lua loc până când avionul se opreşte.

Scot valize, împart bagaje unii peste capetele altora. Măsoară cu coada ochiului oamenii din jur, încercând să analizeze dacă îi pot "dovedi" în goana spre ieşire. Tot culoarul de mijloc e ocupat de oameni şi bagaje. Mă ridic şi eu, presată de colega din stânga. Când, deodată, simt o împinsătură atât de puternică încât sunt propulsată la loc în scaun. Femeia cu bagajul aflat la trei scaune distanţă încearcă să ajungă în disperare la el.

Colegul meu de scaun se propteşte zdravăn în faţa ei şi îi spune clar: "Nu ai unde să treci! Aşteaptă!". Fără a se supăra prea tare, femeia îi ridică mâna omului şi se apleacă să se uite pe sub ea: "Acolo e bagajul meu! Hai, lasă-mă măcar să văd..." După care adaugă cu amărăciune "Toţi m-or lăsat să trec, numai dumneata nu vrei... că doar e loc..."

Pleacă şi colegul, pleacă şi femeia şi încă vreo şase rânduri din spate, în faţa cărora nu am reuşit să mă bag. Ies în final pe culoar şi încerc să îmi scot valiza. Pe sub ea însă continuă să treacă oameni şi nu o pot lasă jos. Stăteam cu mâinile ridicate, cu valiza deasupra capului şi m-a pufnit râsul. Exclam amuzată: "Aşa ceva..."

Auzindu-mă, un nea Caisă la vreo cincizeci de ani, cu un cap mai scund decât mine şi care tocmai trecuse razant pe sub valiză, se întoarce şi îmi zice:

"Bă! Poate-ţi f.. una acuma!"

După care o trage nervos şi pe nevastă-sa pe sub valiză, în timp ce ea mă calcă pe picior.

Fraţilor, recunosc, până aici am putut. Deodată mi-am redescoperit limbajul şi aptitudinile dobândite în zeci de ani de România de a trata cu astfel de cercopiteci. Mârlanul a plecat cu pas grăbit cu nevasta de mână, trăgând haotic trollerul din dotare, în timp ce ea făcea paşi mari, în fugă, încercând să ţină ritmul cu el.

Şi uite aşa am revenit eu în 2019 pe teritoriu britanic: pomenind toţi sfinţii de care am auzit vreodată.

Cum spuneam şi data trecută... uelcom bec tu iuchei, Guţuleasco!”.

Povestea femeii a strâns sute de reacţii şi comentariile, zeci la număr, nu s-au lăsat mult aşteptate.

O femeie scrie: ”Da, românii sunt singurii care cred că în preţul biletului de avion au mai cumpărat o boxā de bagaje, o juma de metru de interval între scaune şi de ce nu, ceva pārţi de motor. Am paţit şi eu cu una care zicea că „boxa aia e a mea!“

Un bărbat întreabă curios: „De aplaudat să înţeleg că n-au aplaudat la aterizare? O horă, ceva în jurul avionului după ce s-au dat jos? Chiar nimic? Doar nervi şi tupeu?“

Un alt bărbat comentează: ”Nu sunt doar românii astfel, e publicul low cost în genere. Şi eu, pe o cursă Londra-Albena am trăit o experienţă similară, numai că limba era italiană. Aplauze la final, îmbrânceli şi zbierat prin avion, etc“.

Foto: Hepta

Citește și: