Ionela SAMOILĂ
2099 vizualizări 25 feb 2012

Dacă în trecut gropile abisale de pe fundul oceanelor au fost neglijate de lumea ştiinţifică, în ultima perioadă interesul cercetătorilor pentru aceste zone a crescut. Oamenii de ştiinţă atrag atenţia că există mai multe motive pentru care ar trebui să ne preocupe studierea acestor zone subacvatice, scrie BBC.

Gropile oceanice, responsabile de producerea seismelor

Cea mai adâncă din lume este groapa Marianelor, care are 11.022 de metri. Aceasta s-a format, la fel ca toate gropile abisale din lume, într-o zonă de subducţie, acolo unde se întâlnesc două plăci tectonice, în cazul acesta Placa pacifică şi cea Asiatică. Placa Pacifică, fiind mai grea, intră sub cea Asiatică, iar la zona de ciocnire dintre cele două rămân fisuri înguste şi foarte adânci, numite gropi abisale.

Geologul Jim Gardner, de la Centrul de cartografiere a oceanelor şi zonelor de coastă din SUA, a studiat vreme de cinci ani Groapa Marianelor. Concluzia la care a ajuns este aceea că activitatea tectonică intensă de aici reprezintă un punct cheie în înţelegerea seismelor de mare magnitudine, cum ar fi cele produse recent în Japonia sau Indonezia.

Amfipode uriaşe şi peşti gelatinoşi de culoare roz

Şi biologii au început să fie interesaţi de studierea acestor zone uitate de pe fundul oceanelor. Este şi cazul lui Alan Jamieson, de la Universitatea din Aberdeen care, folosind mijloace rudimentare, a pătruns în lumea uimitoare din groapa Kermadec, aflată la nord de Noua Zeelendă, la subducţia Plăcii Pacifice de către Placa Australiană.

Acesta a trimis pe fundul oceanului un dispozitiv blindat cu camere video, pe care a fixat hrană pentru ademenirea vieţuitoarelor. Deşi la început era sceptic, Jamieson a descoperit o faună foarte diversă în gropile abisale.

O specie gigantică de amfipode de culoare albă, măsurând 30 de centimetri şi un peşte roz aprins de textură gelatinoasă sunt doar două dintre vieţuitoarele care supravieţuiesc în mediul ostil din groapa Kermadec, unde presiunea este 1.000 de ori mai mare decât la suprafaţa oceanului, temperatura este de 0 grade, iar lumina este inexistentă.

Crustaceul gigantic de culoare albă care trăieşte în gropile oceanice

Depozite de carbon

Şi dacă tot există viaţă în zona abisală, ar fi interesant să ne gândim ce se întâmplă cu rămăşiţele. Materia organică provenită de la algele şi animalele marine moarte ajunge pe fundul oceanelor şi se descompune, eliberând cantităţi mari de carbon. Cercetătorii încearcă să afle cât de mare este cantitatea de carbon produsă aici, dacă aceasta este eliberată în atmosferă şi cum ar putea influenţa acest lucru clima globală.

Oamenii de ştiinţă spun că mai au încă mult de lucru până să desluşească toate secretele abisurilor.

"Sunt mâhnită să constat că la începutul secolului XXI ştim mai multe despre Sistemul Solar şi despre alte planete, decât ceea ce se întâmplă aici, la noi pe Terra. Cartografiem mai des Luna, cu Marte sau Jupiter decât fundul oceanelor", a declarat Sylvia Earle, oceanograf la Agenţia Naţională de administrare a resurselor oceanice şi atmosferice.

Cea mai mare parte a platformei oceanice se întinde la adâcimi între 4.000 şi 6.000 de metri. Acesta este limita zonei abisale. Mai jos de aceasta, la adâncimi de două ori mai mari se află gropile oceanice. Acestea sunt incluse în zona numită Hadal, care ocupă 3% din suprafaţa totală a oceanelor lumii.

"Este o sufrafaţă de dimensiunea Australiei, a Americii de Nord sau a Chinei. Atunci, de ce să nu îi acordăm importanţă?", a concluzionat Earle.

Citește și: