1995 vizualizări 23 apr 2016

"Dincolo de calea ferată", o poveste misterioasă şi tensionată de dragoste cu nuanţe, şi comice, şi nostalgice, care are loc la margine de Bucureşti, este cel mai recent film al regizorului Cătălin Mitulescu. Avându-i pe Ada Condeescu şi Alexandru Potocean în rolurile principale, lungmetrajul "Dincolo de calea ferată" a avut premiera pe marile ecrane vineri, 22 aprilie.

În interviul acordat agenţiei MEDIAFAX, regizorul Cătălin Mitulescu comentează anumite scene din noul său film, povesteşte despre spaţiul ales pentru desfăşurarea acţiunii, despre rolul tăcerii, despre întoarceri şi reîntâlniri, despre regizori preferaţi.

Prezentăm interviul acordat MEDIAFAX de Cătălin Mitulescu:

Reporter: Ai trăit o dramă de genul ăsta sau de unde a pornit?

Cătălin Mitulescu: Întâi aveam de gând să scriu o poveste a reîntoarcerii. Adică un bărbat care se reîntoarce după un anumit timp şi îşi reconsideră viaţa. Dar îmi trebuia un motiv puternic să se întoarcă. Nu se putea să se reîntoarcă pur şi simplu. Şi am trecut prin mai multe faze cu scenariul şi, până la urmă, am rămas la o femeie. Cred că femeia e motivul cel mai bun, cel mai puternic ca cineva să se întoarcă. Dar cum atunci când te întorci, niciodată lucrurile nu sunt cum le-ai lăsat, ştii cum e, trecutul nu-l găseşti niciodată acolo unde îl cauţi. Şi nici femeia pe care ai lăsat-o nu o găseşti niciodată la fel. Aşa a apărut "Dincolo de calea ferată". Şi am căutat un ring, am căutat un spaţiu în care ei să se regăsească. Şi mi-a venit în cap locul ăsta, dincolo de Bucureşti...la marginea Bucureştiului, undeva în câmp, lângă o cale ferată.

Reporter: De ce lângă o cale ferată, de ce dincolo de calea ferată? E o metaforă a drumului?

Cătălin Mitulescu: Nu e nicio metaforă. E un loc foarte special, e un loc care a rămas cumva blocat în timp unde încă mai întâlneşti oi, cai, apă. Dar în zare vezi tot cartierul nou din Băneasa. Şi îmi place cartierul ăsta foarte mult, am copilărit în el. E cartierul care are străzile acelea care se termină în calea ferată. Şi acolo unde trece un tren, de fapt se schimbă totul, e altă atmosferă. Şi aveam nevoie ca ei să se întâlnească din nou ca bărbat şi femeie şi să vadă cum continuă sau dacă se despart sau nu de despart. Şi am simţit povestea în locul ăsta: dincolo de calea ferată. Plus că era clar că ei s-au cunoscut acolo, ştii? Chiar mie mi-era clar. Şi, discutând cu actorii, au venit toate lucrurile astea din trecut, cum ea mergea pe acolo pe lângă calea ferată, avea sandalele alea şi picioarele erau prăfuite şi pietrele alea care sunt pe calea ferată. Trebuie să ştii să mergi pe calea ferată, nu poţi să mergi aşa oricum. Şi tot timpul ai o dilemă: dacă să mergi încălţat sau descălţat. Şi uneori eşti obligat să mergi descălţat, pentru că nu poţi să mergi în papuci. Şi atunci se merge într-un anumit fel. Femeile merg într-un anumit fel pe calea ferată. Şi îţi dai seama că sunt deja multe emoţii, multe poveşti. Şi din asta s-a născut filmul.
Dincolo de calea ferată e un spaţiu în care e permis orice şi un spaţiu în care simţi nevoia să alergi, să te confrunţi... E un spaţiu foarte sălbatic aşa, care trezeşte în tine nişte instincte. Dincolo de calea ferată. Mergi pe o stradă, mai ales vara, e asfaltul fierbinte, oamenii sunt în casă, mai sunt doi-trei la cafenea, ascunşi. Şi deodată ajungi la calea ferată. Simţi mirosul ăla de linie, de motorină, de cale ferată, de piatra încinsă, de iarba uscată...

Reporter: Ai trăit vreo experienţă de genul ăsta cu un părinte sau un prieten care a trebuit să plece din ţară?

Cătălin Mitulescu: Toate lucrurile astea le-am trăit, bineînţeles, dar niciuna nu am trăit-o aşa cum e în film. Cine n-a trăit o despărţire şi cine nu s-a gândit că poate ar merge mai bine dacă s-ar întoarce? Cine n-a încercat să se întoarcă? Ai văzut că tot timpul te întorci. E o chestie aşa, e ca o spirală. Te întorci în viaţă în locurile în care ai fost, te întorci poate la iubita de care te-ai despărţit. Sunt experienţe pe care le avem cu toţii. Nu? Şi femeile se întorc. Sau nu se întorc? Ele provoacă întoarcerea, nu? Cumva. Adică vor aşa să se lămurească care e treaba, nu? În general, o femeie are nevoie aşa, de o lămurire aşa, nu? Cred. Habar n-am. De o... confruntare finală.

Reporter: Da. Cum vezi tu filmul? Din ce am văzut, mie îmi pare un examen. Şi dacă reuşesc să depăşească o anumită piedică sau să se lămurească...

Cătălin Mitulescu: Deci tu te gândeşti că ea l-a supus pe el la un examen... Cred că asta e perspectiva feminină asupra poveştii. Mie mi se pare că el a fost foarte înţelept, foarte precaut. Şi a reuşit să o ducă spre ce voia el. Aşa mi se pare. De fapt, orice perspectivă ai aborda, din punctul de vedere al femeii sau al bărbatului, e vorba despre acelaşi lucru - doi oameni care se întâlnesc după un timp şi vor să afle ceva. (...) Pentru mine a fost povestea unui cuplu care se întâlneşte după o perioadă. Cu toată tensiunea, cu toată atracţia, cu toată emoţia care rezultă din întâlnirea asta. Şi mi s-a părut că merită să fac un film despre asta, că am ceva de povestit despre asta.

Reporter: Nu are foarte multe replici. Sunt multe pauze de tăcere. De ce?

Cătălin Mitulescu: Da. Eu sper ca pauzele astea să fie fără replici, dar cu încărcătură. Şi cu joc. Adică ei fac tot timpul ceva, îşi demonstrează ceva, folosesc obiectele din jurul lor sau povestea. Nu e pauza în care, pur şi simplu, nu se întâmplă nimic. Am plecat, la fel, de la tensiunea asta pe care ţi-o dă o întâlnire după un timp. E greu să-ţi foloseşti cuvintele. Uneori, pauzele se joacă mai bine (...) Uneori, când răspunzi cu pauză, deja lucrurile o iau razna. Ştii? Adică întrebi ceva important şi ţi se răspunde cu o pauză întainte. Pauza aia... nu?

Reporter: Da... Cum ai construit personajul feminin? Pare că fuge un pic de adevăr sau nu vrea să-l spună pe tot până la capăt, fuge de partener...

Cătălin Mitulescu: Se joacă, când vine vorba despre ceea ce îi arată şi, mult mai important, ceea ce nu-i arată. Adică oricum ea e o apariţie pe stradă acolo. Dar nu vreau să spun aşa mult din film, dar e ca o mantie de toreador, are un voal, ai văzut? Şi îl joacă. El se duce într-o parte...

Reporter: Şi ăsta e rolul rochiei?

Cătălin Mitulescu: (râde, n.r.) Exact. Chiar dacă nu e roşie, are mult roşu în ea. Am căutat mult culoarea. E o culoare foarte specială, care îţi transmite o anumită stare, o anumită emoţie. Mie îmi transmite şi e o opţiune care îmi place şi acum şi încă funcţionează. Şi toate reflexiile pe care le are în funcţie de scenă... dar are şi roşu, cum zici tu, adică funcţionează şi ca o mantie de corida, ca o muletă (...) Dar ai văzut că în film e o scenă în care cineva îşi foloseşte haina, tot despre corida e vorba. Şi astea au fost reperele în care ne-am mişcat. Corida, dresaj de trigri, dresaj de lei... Aşa am construit scenele între ei. Pentru că despre asta e vorba.

Reporter: Care e partea ta preferată din film? Sau scena preferată.

Cătălin Mitulescu: Dimineaţa, când răsare soarele şi organizatorul nunţii îşi pune melodia lui preferată, "Afară e întuneric". Aici îmi place cel mai mult filmul, dar are legătură şi cu muzica din film. Dona Dumitru Siminică.

Reporter: Care e ideea cu petrecerea?

Cătălin Mitulescu: (...) Uneori simţi nevoia să ajungi într-un loc în care sunt mulţi oameni. Pentru că acolo eşti parcă mai singur cu ea. Şi ce am urmărit eu în scenă? Un anumit tip de complicitate, adică toţi ceilalţi ştiau, de fapt, ce se întâmplă între ei, dar se purtau ca şi cum n-ar fi ştiut, deşi le păsa. Şi toată lumea asta pe care eu am adus-o dincolo de calea ferată, îi înconjura, aşa, pe ei, cu un fel de spaţiu magic (...) Aveam nevoie de lumea asta, pentru că aşa am văzut povestea. Şi e vorba despre lumea în care, cumva, ei se regăsesc. Şi de ce se regăsesc? Pentru că e o lume în care ai văzut cum se amână totul. Toate poveştile alea paralele care sunt în film sunt poveştile unei amânări. Şi era important pentru mine ca ceilalţi, care sunt în jurul personajelor principale, să lase timpul să curgă altfel. Să nu ia o decizie, să se gândească şi să nu fie în stare să ia o decizie. Şi când timpul treace aşa, fără să iei decizii, te duce undeva. Eşti ca o frunză care cade pe un râu şi te duce ea. Nu pui piciorul să zici: vreau asta! Şi nu e nici rău, nici bine. Pur şi simplu. Aşa e viaţa, trece.

Reporter: Monica, la un moment dat, ii spune lui Radu: "te-am înşelat". Atât. Fără alte detalii sau explicaţii, deşi el îi cere tot adevărul...

Cătălin Mitulescu: Păi, face parte din jocul lor (...) Poţi să ramai mult timp blocat în chestia asta. E adevărat, nu e adevărat. Tu ce crezi? (zâmbşte, n.r.) Că eu nu sunt sigur, nu ştiu. Am mai vorbit cu femei care au văzut filmul şi au zis că nu l-a înşelat. Deci femeile au chestia asta, să te frece, să te înnebunească. Să te mintă. Prima dată, a doua oară, dar a treia oară... A patra oară... (...) Nu mă pricep la femei (...) ele sunt un mister.

Reporter: Cât de greu ţi-a fost sa faci un astfel de film? Mă refer la partea de finanţare, având în vedere ca nu are prea multe replici şi nu pare un film comercial, e un pic atipic. Şi cum a fost cu bugetul...?

Cătălin Mitulescu: Păi se fac şi filme care sunt atipice. Se fac filme şi se finanţează în mod diferit.

Reporter: E greu sa faci un astfel de film?

Cătălin Mitulescu: Trebuie sa convingi finanţatori, sa participi la un concurs cu un scenariu (...) Sa convingi nişte oameni sa te finanţeze prin ce ai făcut până atunci, prin povestea în sine. Să le faci o promisiune. Dar promisiunea, în Europa, e ceva de genul: o să fac un film inspirat sau din aceasta poveste şi o să-l fac cum pot mai bine, dar nimeni nu poate garanta sau promite încasări mari... Toţi ştiu că e foarte greu să-ţi returnezi banii. Şi nici nu e sistemul de aşa natura încât sa-ţi returnezi banii. În Europa sunt foarte, foarte puţini cei care reuşesc sa facă film comercial şi să facă încasări suficiente ca să returneze...

Reporter: Cum crezi ca o să primească spectatorii filmul ăsta? Sau dacă o să-l înţeleagă?

Cătălin Mitulescu: Eu cred că o să-l înţeleagă, dar e important şi ce fel de spectatori o sa îl vadă.

Reporter: Gândindu-mă la film, am impresia ca vă adresaţi unei nişe.

Cătălin Mitulescu: Toate filmele de autor se adresează unei nişe, dar sunt mulţi oameni care descoperă genul ăsta de film şi după aceea rămân fideli unui film de autor. Sunt foarte mulţi... Sigur că la noi sunt mai puţini, dar sunt, ceea ce scriam, cinefili. Care văd filmul ca pe o experienţă a lor, o experienţă artistică. Nu-l văd neapărat ca pe un entertainment. Sigur că sunt diferite de filmele americane. E alt tip de raportare la film. Descoperi lumi, descoperi o poveste, descoperi nişte actori. E ca o călătorie, nu e maşină de făcut bani, entertainment american. Asta nu înseamnă ca nu sunt bune filmele alea. Sunt bune, dar e altceva.

Reporter: Cum vezi noul val de regizori, care au şi intrat la Cannes şi cum îţi explici tu explozia asta, a generaţiei?

Cătălin Mitulescu: E noul vechi val. Tot avem valuri de un timp încoace. Oricum, ce se întâmplă în 2016 la Cannes e excepţional pentru noi. Cred ca e Cannes-ul cinematografiei române. În 2016. Şi e foarte tare. Mai ales că am tot fost selectaţi şi cu premii, şi la Berlin. Şi toţi vorbeau în festivaluri că, gata, s-a terminat, că cinematografia română nu mai are resurse şi...din contra: merge din ce în ce mai sus.

Reporter: Vezi caracteristici sau puncte comune între generaţia asta de regizori şi cea trecuta?

Cătălin Mitulescu: Înainte de ’89? Şi care au fost şi după aceea? A fost generaţia asta, sigur. Dar pentru ei a fost mai greu. Era pe vremea comunismului, trebuia, în primul rând, sa te lupţi cu un sistem, cu cenzura. Şi n-avea cum sa nu te afecteze din punct de vedere artistic. Şi, cu toate astea, s-au făcut filme importante. Filme puternice. Şi am avut şi atunci, premii la Veneţia, am fost selectaţi la Cannes cu Pintilie, la Veneţia cu Pita şi Dani Luc. Adică a fost o generaţie foarte tare. Adică n-am plecat de la zero. Şi, chiar şi cei care făceau filme de public, Sergiu Nicolaescu... Era altceva, era cu totul alt context. Acum sigur că nu prea mai avem filme de public, dar e şi foarte greu să îţi finanţezi un film, să fie doar pentru public. Pentru că piaţa românească e foarte restrânsă. Nu pentru că facem noi filme de nişă, dar chiar avem o uşă deschisă, aşa, puţin pentru filmul românesc. Mă refer la sistemul de distribuţie. Şi chiar dacă ai succes, asta nu îţi asigură veniturile necesare să finanţezi un nou film. Adică nu suntem nici măcar piaţa din Franţa sau Cehia. Unde, în sine, piaţa locala poate sa susţină producţia unui film. Adică, dacă ai succes în Cehia şi faci un milion de spectatori, nu trebuie să mai visezi să mergi într-un festival mare. Pur şi simplu e suficient. E suficient să ai succes acolo. Aici nu e suficient. Chiar şi la cel mai mare succes, return-ul e... mic. Nu-ţi ajunge. Şi toţi au început făcând filme personale şi continuă să facă filme personale. E un cinema de calitate (...) Dar are un adevăr al lui cinematograful românesc.

Reporter: Din istoria cinematografiei romaneşti şi din cea internaţională, la ce filme te raportezi? Care simţi că te-au format?

Cătălin Mitulescu: Când eram în liceu, am început prin a-l descoperi pe Antonioli şi a fost o revelaţie pentru mine. După aceea, sigur, toată cinematografia italiană, neorealism sau după, Fellini şi aşa. M-au dus aşa, într-o lume speciala. Din care n-am mai ieşit. Şi sigur că sunt o sursă de inspiraţie pentru mine, la nesfârşit. Dar şi cinematografia ceha, pentru că vorbeam despre Cehia, de exemplu. Milos Forman sau Jiri Menzel. Sunt extraordinari şi sunt o sursă, nu neapărat de inspiraţie, dar de raportare. Şi uneori le revăd filmele ca un spectator obişnuit, cu mare plăcere şi cu mare bucurie. Şi acum, contemporani, sunt unii care sunt foarte buni. Las von Trier, de exemplu. "Melancolia" e foarte bun. Şi în fiecare an apar filme bune. Chiar făcute, uneori, de necunoscuţi.

Reporter: Care sunt filmele tale de suflet?

Cătălin Mitulescu: "Melancolia" mi-a plăcut foarte mult. Şi îmi place Inarritu. Mi-a plăcut şi "The Revenent" foarte tare. Şi chiar dacă îl critica mulţi că nu e credibil, numai că mie în momentele acelea, când nu e credibil, mi-au plăcut cel mai mult. Pentru că în acelea simţi aşa ce limite are omul. Şi ce înseamnă moarte, ce înseamnă viaţă. E foarte tare Inarritu. Şi continuă, are un stil aparte. De la "Biutiful" şi "Birdman". Şi sunt multe filme care îmi plac.

Reporter: E vreunul de care nu te saturi? De oricâte ori l-ai revedea?

Cătălin Mitulescu: În seria asta intra Coen brothers, sunt filme pe care le-aş revedea oricând cu plăcere. Şi Tarantino, nu toate, dar sunt unele care îmi plac (...) Păi îmi place şi acum "Pulp Fiction" de exemplu. Îmi place. Bine, nu l-am mai revăzut de mult, dar, de exemplu, am văzut "An Ordinary Man". Coen brohers. Sau "Inside Llewyn Davis', foarte bun. "The Big Lebowski". Foarte bune. "Barton Fink". Coen brothers. Şi nu mă satur să revăd Charlie Chaplin, de exemplu. Nu mă satur sa-l vad din nou. Rad şi acum cum râdeam când l-am văzut pentru prima dată. Şi îmi place Fellini, de multe ori simt nevoia sa revăd un film... "Il Bidone", am revăzut de curând. Sau "Opt şi jumătate" care e un film pe care îl vezi de multe ori fără sa te plictiseşti. "La Dolce Vita" (...) şi "Reservoir Dogs" e foarte bun. Şi David Lynch e foarte bun. Foarte fain. Filmele lui, nu neapărat numai alea de la început

Reporter: Ce poţi să-mi spui despre cei doi actori din noul tău film?

Cătălin Mitulescu: Sunt foarte buni. Amândoi. Şi m-au inspirat. M-au inspirat. Ada (Condeescu, n.r.) cred că a făcut un rol foarte tare şi chiar era personajul despre care voiam să vorbesc. Era chiar Monica. Şi s-a transformat în Monica. Pentru că am lucrat cu ea şi la alte filme şi era mai mică, mai rebelă... Aici trebuia să fie mama, să aibă aşa o altă linişte în ea, dar aveam nevoie să fie şi o luptătoare şi să aibă o prezenţă puternică pe ecran. Şi Potocean (Alexandru Potocean, n.r.) a venit foarte bine, pentru că el reuşea să nu se implice, sa aibă o distanţă. Procesa totul şi avea în interior exact ce-i trebuia. Adică au fost egali. Şi exact despre asta era vorba. Aveam nevoie de o luptă intre doi care sunt egali. Şi nici nu voiam să duc totul într-un tragism despre despărţire. Din contră, era o confruntare cu nuanţe comice, cu detaşare... Adică am vrut un film uşor. Care are, sigur, o profunzime serioasă.

Reporter: Unora li se poate părea mai mult o dramă decât o comedie romantică...

Cătălin Mitulescu: Da, depinde cum îl percepi. Fiecare are experienţa lui. Vorbind despre un bărbat şi o femeie care vor sa se despartă sau nu vor sa se despartă, sigur că te identifici diferit. Dar, până la urmă, şi o dramă, dacă o tratezi uşor şi o laşi să plutească în lumea aia şi să îşi capete profunzimile altfel, nu printr-un tragism (...) devine limpede şi poţi, dacă eşti sensibilizat de ei, poţi să priveşti până în adâncul personajelor. Aşa am gândit povestea. Nu te răscoleşte, nu te scoate din scaun şi îţi pune problema asta pe masă. Ce face un cuplu cu un copil? În film, în noaptea aceea, copilul doarme, dar ei chiar se confruntă – femeia, care are nevoie să se hotărască şi bărbatul, care e în fata ei. Dar nu, n-am tăiat în carne vie să vad exact ce se întâmplă cu doi oameni care au un copil. De fapt, cel mai important e dacă mai simt ceva unul pentru celălalt. Şi nu cred că dezbătând problema asta şi analizând, reuşeşti. Nu. E vorba de o reîntâlnire...

Reporter: Ai trăit vreodată aşa ceva?

Cătălin Mitulescu: Da... Probabil, în diferitele ei forme... Toţi au trăit aşa ceva. De la grădiniţă. Ce contează că e prietena ta o ora şi după aia te desparţi şi... Sigur că am trăit.

Reporter: Inclusiv treaba asta de tatonare, de aşteptare?

Cătălin Mitulescu: Da, normal. Sigur. Face parte din joc.

Reporter: Şi cum te raportezi la genul ăsta de situaţie?

Cătălin Mitulescu: Depinde. Am avut diferite etape în viaţă. M-am raportat şi altfel. (râde, n.r.) Nu numai cum se raportează personajul masculin din filmul meu. El e foarte înţelept. Eu n-am fost aşa (...) Pentru mine a fost mai greu să mă port aşa. Dar îl înţeleg. Şi Alex şi-a înţeles personajul şi mi se pare că l-a dus credibil până la final. (...) Dar sigur că m-am gândit la experienţe pe care le-am avut... Şi actorii îşi analizează propriile experienţe şi aleg de acolo ce funcţionează pentru rol, ce funcţionează pentru poveste. Şi eu la fel. Pentru că în film se construiesc încet scene în care există un anumit tip de emoţie. Şi dacă tu, personal, nu ştii ce vrei, dacă nu simţi asta, dacă nu încerci să aduci lucrurile la... emoţia aia, să reuşeşti sa obţii emoţia aia, nu-ţi iese. Pe asta se bazează fiecare scena. Pe un anumit tip de emoţie şi un anumit tip de confruntare, un anumit tip de umor. Şi dacă nu le ştii, n-ai cum sa construieşti. Normal că ne raportăm la propria noastră experienţă. E firesc să faci asta. Dar nu pot să spun că uite, aici m-am inspirat din iubita mea din şcoala generală sau liceu sau după aceea sau... Nu pot să spun asta.

Reporter: Tema aceasta a despărţirilor îţi trezeşte vreo amintire?

Cătălin Mitulescu: Nu mai îmi trezeşte nicio amintire. Am făcut filmul şi gata. Nu-mi mai trezeşte... (râde, n.r.) S-a dus, gata (...) E ca şi cum te-ai uita la filme pe care le-ai terminat. Cred că se întâmplă şi asta. Anumite lucruri le simţi, le pui într-o poveste, după aceea faci un film şi ele rămân acolo, în filmul ăla. Nu poţi să te mai reîntorci la ele, ştii? Le-ai pus în film şi gata. Contează următorul film. Cu alte emoţii, cu alte poveşti.

Reporter: O spui aşa, de parcă le uiţi total.

Cătălin Mitulescu: Da. Le uiţi total.

Reporter: Deci e un soi de terapie. Dacă ai o problema, faci un film despre asta şi problema dispare.

Cătălin Mitulescu: (zâmbeşte, n.r.) Decât sa-ţi plăteşti psihologul atâta timp, faci câte un film din când în când şi îţi rezolvi problemele.

Născut în 1972, Cătălin Mitulescu a absolvit în 2001 cursurile Facultăţii de Film din cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L. Caragiale (Bucureşti).

Cariera de regizor a lui Cătălin Mitulescu a debutat cu selecţia la Cannes a primelor două scurtmetraje, iar cel de-al treilea, "Trafic", a fost laureat cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes în 2004. Debutul în lungmetraj, în 2006, a fost de asemenea un succes. Filmul "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii" a avut premiera în secţiunea Un certain regard la Cannes, la fel şi următorul său film, "Loverboy".

În 2004, Cătălin Mitulescu a înfiinţat casa de producţie Strada Film, primul proiect fiind scurtmetrajul "Trafic". De atunci, Strada Film a produs alte mai multe lungmetraje selecţionate şi premiate în festivaluri internaţionale, precum "Ryna", de Ruxandra Zenide, "Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii", de Cătălin Mitulescu (premiul pentru interpretare feminină la Cannes, în 2006), şi "Eu când vreau să fluier, fluier", de Florin Şerban, recompensat cu marele premiu al juriului - Ursul de Argint şi premiul Alfred Bauer la cea de-a 60-a ediţie a Festivalului de la Berlin.

Strada Film a produs şi scurtmetraje apreciate de critica de film internaţională.

 

Citește și: