345 vizualizări 12 iun 2010

Spectatorii se adună, conştiincioşi, deşi mai sunt două ceasuri până să înceapă spectacolul. Nerăbdarea de fani privaţi decenii întregi de întâlnirea cu favoritul face din arşiţa lui 11 iunie 2010 un simplu amănunt. Oameni în "uniformă de multinaţională", veniţi, cel mai probabil, direct de la birou, împart spaţiul cu inşi cu aer de foşti hippioţi. Cei din urmă rămân, prompt, la bustul gol, odată intraţi în incinta stadionului. Doar pentru câteva clipe, cât să schimbe tricourile de acasă cu cele inscripţionate cu numele lui Clapton, cumpărate de la locul faptei.

Anunţat la ora 20.30, concertul începe cu doar un sfert de ceas mai târziu. În ovaţiile publicului, cei doi englezi îşi iau în primire chitarele. Şi, după primele acorduri, se lămureşte până şi ultimul bodyguard că "bunicii" de pe scenă (au trecut amândoi de 60 de ani) sunt nişte indivizi cum rari ţi-e dat să vezi într-o viaţă. Aceşti prieteni vechi sunt în stare de lucruri fabuloase: jonglează cu acorduri şi cu pulsul spectatorilor, schimbă instrumente de la o piesă la alta, se completează minunat (până şi vocile le seamănă), par să se joace, dar într-un fel meşteşugit, precis şi fascinant. Cântă piese aşteptate de toţi, dar au şi alegeri surprinzătoare. "After Midnight", "Driftin' Blues", "Gimme Some Lovin'", "Presence of the Lord", "Crossroads", "Had to Cry Today", "Dear Mr. Fantasy" se amestecă, lucru de mirare, cu "Voodoo Chile" şi "Georgia on My Mind", omagii aduse zeilor Hendrix şi Charles. Fireşte, cei care au ţinut morţiş să caute pe internet play list-ul celorlalte concerte din turneu ştiu ce intră în "meniul zilei". Cei care au preferat să fie luaţi pe nepregătite cer insistent, din tribună, "Layla" şi "Cocaine", sperând în bunăvoinţa sorţii. Le primesc, aplaudă frenetic şi se simt cu adevărat norocoşi.

"Can't Find My Way Home" se aude, dinspre scenă, către finalul concertului. Niciunul dintre spectatori n-ar rămâne cu regrete dacă Winwood şi Clapton n-ar mai găsi drumul către casă. I-ar păstra prin preajmă, trăgând nădejde că vor cânta la nesfârşit. N-o fac, însă îşi bucură susţinătorii două ceasuri încheiate.

Concertul de vineri a avut publicul pe care l-a meritat. Primele acorduri ale fiecărui hit au fost întâmpinate cu aplauze, fiecare solo şi-a primit uralele cuvenite. Iar mulţimea de pe stadion a înţeles (ori şi-a amintit) de ce oamenii de pe scenă sunt atât de mari. "I have finally found a place to live in the presence of the Lord", au cântat Clapton şi Winwood. "În sfârşit, am găsit un loc în care să trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu". Peste 10.000 de oameni s-au aflat, vineri seară, dacă nu în prezenţa lui Dumnezeu, măcar în prezenţa sfântului Eric, protectorul blues-rock-ului.

Citește și: