Razvan Tupa
74 vizualizări 19 mar 2019

Şi-a fotografiat vecinii de pe scară pentru proiectul de licenţă, „10/1", şi a surprins ierarhiile din poliţie şi din Biserica Ortodoxă pentru proiectul „Uniforme şi Veşminte", a stat câteva luni la ţară, în satul din care vine o parte din familia sa, dar unde el nu călcase până atunci, doar pentru a fotografia tot ce vedea în jur, de la oameni, la detalii din peisaj.

Fotograful Bogdan Gîrbovan a vorbit pentru Mediafax despre plăcerea pe care o aduce tehnica şi controlul în realizarea imaginilor, dar şi despre strădania de a fi mediocru, în sensul bun. Despre ce înseamnă să lucrezi cu cearşaful în cap pentru pasionaţii de fotografie şi cum se defineşte raportul dintre fotografie de artă şi fotografia pe care o facem fiecare dintre noi, a vorbit Gîrbovan în discuţia care prefaţează lansarea volumului "Categorii", în care a adunat proiecte din ultimii 13 ani, miercuri, de la ora 18.00, la Modulul Cărtureşti din Bucureşti.

Prezentăm mai jos interviul pe care fotograful Bogdan Gîrbovan l-a acordat agenţiei Mediafax:

Reporter: Cum ai hotărât să strângi într-o carte proiectele tale foto şi de ce genul acesta de carte?

Bogdan Gîrbovan: Îmi place foarte mult printul. Sunt un împătimit al hârtiei, ca să zic aşa, mai degrabă mai corect e hârtia. Strâng tot felul de hârtii, hârtiuţe, plicuri... nu cu ce trebuie, dar totuşi le strâng. Îmi place mult hârtia şi aş vrea să nu se piardă calitatea aceasta a privitorului către acest material fantastic care este hârtia.

Reporter: Fotografiile, într-o carte, sunt într-un mediu diferit de cel în care este de obicei expusă fotografia. Ce se pierde şi ce se câştigă?

Bogdan Gîrbovan: Se pierde undeva la partea tehnică, dar se câştigă în partea morală, să zic aşa. Adică partea de descriere, de poveste, câştigi povestea. E un joc foarte frumos. E, oricum, la mijloc cartea de fotografie pentru mine, vorbesc strict despre cartea aceasta, vorbesc despre „Categorii", nu despre cartea de fotografie în general. Este mijlocul, mie îmi place mijlocul, nu îmi plac extremele. De exemplu, este mijlocul dintre imagine şi text. Cred că toată lumea se aşteaptă de la Bogdan Gârbovan, fotograf artist, la o carte cu imagini, nu? Uite, nu e o carte cu imagini... Ar fi fost foarte tare să nu aibă nicio imagine, chiar culmea, să fi fost pură imaginaţie a cititorului, adică fă-ţi imaginile.

„Aş vrea multe prostii"

Reporter: Ca fotograf, cum te-ar fi reprezentat o carte fără imagini?

Bogdan Gîrbovan: Cred că pot divaga în anumite momente, poate şi derapa, ca să zic aşa, să citez. Aş vrea multe prostii, eu... Mi-ar fi plăcut un concept, poate e doar un concept, o carte de fotografie, numai texte făcute de un fotograf. Asta este o îmbinare foarte mijlocită, ca să zic aşa. Am vrut conţinutul de text să fie egal cu imaginea. Ştii cum e, a înţelege şi a descrie. Vreau să descriu dar să se şi înţeleagă. A fost frumos că înţelegerea nu o dădeam eu. Nu trebuie să o dau eu. Eu trebuie să descriu. Înţelegerea o dau oamenii care mă cunosc, oamenii care mă critică. Oamenii care simt imaginea.

Reporter: În ce fel ai fost criticat?

Bogdan Gîrbovan: Tot timpul e o critică. În carte nu sunt critici. Dar critica nu e numai rea. Critica poate să fie şi constructivă. Cea mai rea critică a fost pe forumuri online, pe grupuri de fotografie, hai să zic de artă fotografică. Mi s-a spus că am plagiat un artist geman, Michael Wolf , dar, urmărind cronologic lucrurile, le-am făcut în acelaşi timp. E vorba despre „10/1", în timp ce Michael Wolf făcea un proiect asemănător în Coreea, la blocuri cu mii de garsoniere... i se deschidea uşa şi fotografia. Uşor diferit, dar frumos făcut, îl apreciez pe Michael Wolf, este mult mai mare decât mine şi mai experimentat. Nu este unul dintre artiştii mei preferaţi. Eu am aflat de el ulterior, după 2007-2008. Dar am început bine, pentru că m-a enervat. Eu, dacă mă enervez, pot să mişc lucruri. E constructiv.

Reporter: În ce fel foloseşti tu cuvântul frumuseţe, pentru că oricine vede o fotografie a ta se gândeşte la orice altceva decât la accepţiunea obişnuită a cuvântului?

Bogdan Gîrbovan: La un moment dat, vezi oameni pasionaţi care spun că au tăiat un lemn şi avea o structură... nu e frumos să tai, să ciopleşti sau să loveşti, dar poţi să spui „a lovit foarte frumos". De exemplu, un sportiv poate să spună "am lovit ca la carte" sau „am lovit frumos". Sunt o groază de nuanţe. Mie îmi place româneşte şi atunci încerc să formulez şi automat îmi vin cuvinte din astea, "frumos". Asta este o carte frumoasă. Pentru mine e o carte frumoasă. Cel puţin pentru mine, care sunt un adept al conceptualului în fotografie, scuză-mă, cu un smartphone performant poţi să te descurci excelent şi să faci fotografii în toate felurile, dar, pentru mine, fotografia este pur şi simplu puterea conceptului îmbinată nu neapărat cu estetica, cât cu puterea vizuală. Pe mine, estetica nu mă mai interesează. A diseca, pentru mine, e o chestie frumoasă, a secţiona, iarăşi, e o chestie foarte frumoasă, a băga în categorii e iarăşi o chestie foarte frumoasă.

„Cu cearşaful în cap"

Reporter: Care sunt cele mai vechi fotografii din volumul "Categorii"?

Bogdan Gîrbovan: Cel mai vechi proiect, în care pot să spun că am bifat o expoziţie, este în 2006, cu Passato Prossimo, împreună cu Michele Bressan şi Nicu Ilfoveanu . Nu are o durată, nu are început şi sfârşit. E un proiect aproape tehnic.

Reporter: Din ce punct încolo o fotografie spune mai mult decât voiai tu să spui iniţial?

Bogdan Gîrbovan: Din punctul în care pui suflet. Eu o fac cu o pasiune nebună şi cu emoţia care vine în momentul fotografierii, pentru că, ştii cum e, nu fotografiez un produs, este o întreagă relaţie, e o discuţie, e o emoţie mare, intru şi într-o zonă din asta din care nu îmi dau seama, e mai mult tehnică. Este o plăcere a tehnicului. Are mai multe variabile şi chiar e o plăcere, tehnică din 1920, să zic, cu cearşaful în cap, cum ar spune pasionaţii de fotografie. Cred că este camera cu cea mai mare greutate pe care am avut-o, a spus cel mai mult. Am folosit-o foarte mult timp, am luat-o undeva înspre anul trei de faculate şi am folosit-o până mai acum. Camera aia e de căpătâi pentru mine.

Reporter: Cum se face pentru tine trecerea dintre fotografia de artă şi imaginile care ne invadează?

Bogdan Gîrbovan: Suntem în secolul imaginii. Fotografia a devenit foarte facilă, e ca şi cum i-ai vedea la 1900 pe toţi cu o pensulă mică la sacou şi i-ai auzi că îţi spun „imediat ajung acasă şi îmi fac un tablouaş". Ne confruntăm cu o chestie foarte dificilă ca artist fotograf. Dar mie îmi convine mult treaba asta, pentru că se digitalizează, digitalizarea vine online şi nu offline. Eu mă duc înapoi spre offline dar mă folosesc de digitalizare. Folosesc o tehnică atât de veche pe care o scanez. Mie îmi place că ştiu să fac asta faţă de 99,9% care nu ştiu să facă asta. Pe lângă asta, mai este şi suportul fotografiei, hârtia, calitatea hârtiei, tipul de imprimare. De-asta îmi place să văd şi fotograful ăla cumva tehnic. Nu tehnica de manevrabilitate, ci tehnica de display, cum te afişezi. Trimiţi nişte poze online şi zici „wow, ce culori, ce nebunie"? Vreau să văd o chestie mult mai complexă la un artist fotograf. Vreau să simtă hârtia, să simtă pelicula, să simtă lumina, să simtă atmosfera. Am ajuns la nişte fineţuri. Mă bucur că e tăvălugul ăsta de imagini pentru că, atunci când vezi un print de calitate îţi dai seama că lucrurile nu stau chiar aşa.

„Vreau să îl surprind acolo unde e locul lui"

Reporter: Care dintre protagoniştii care apar în fotografiile tale au fost cel mai greu de convins?

Bogdan Gîrbovan: Cei din „Ierarhia Bisericii Ortodoxe Române". Am depus diverse memorii, cereri, am avut nişte întâlniri la Patriarhie cu câţiva consilieri, nu m-au refuzat direct, dar mi-au promis că îmi trimit mesaje şi nu mi-au mai trimis. Am stat doi ani de zile pe ei. „Uniforme şi veşminte" a pornit cu memorii trimise în acelaşi timp şi la Poliţie şi la Biserică, dar primii au răspuns mai repede, mi-a venit ţidula acasă, în carte apare documentul primit de la Poliţie. Nici nu se putea una fără alta. Eu, când eram mic, taică-miu fiind militar şi unchi-miu preot, era o situaţie la mine în curte extraordinară. Eu l-am abordat ca pe un proiect ierarhic.

„Am vrut să văd universul personajului"

Reporter: Cum se explică paradoxul acesta prin care oamenii din fotografiile tale „stau la poză", dar nu pozează?

Bogdan Gîrbovan: Pentru că nu folosesc digital. La digital vine mereu să vadă cum a ieşit şi îţi spune ce imagine ar vrea să apară şi care e el. Atunci nu le dau controlul acesta, pentru că nu mi-l dau nici mie. Eu aleg emoţia, atât. Eu nu mă feresc de „a fi la poză", fac ca un antrenor bun, îţi dă două şuturi în fund şi pe urmă îţi spune, „bine jucat, frumos meci". Vorbesc cu personajul până îl aduc la o moliciune, la o stare care îmi permite să îl modelez şi apoi îl trimit rapid în faţa camerei şi e clar că suferă acea pasteurizare. Intră de la cald şi bine într-o zonă rece, în care eu, sunt de partea cealaltă a camerei şi vreau să îl surprind acolo unde e locul lui.

Reporter: Cum interacţionează publicul din alte ţări la fotografia ta care are foarte multe date legate de realitatea românească?

Bogdan Gîrbovan: Fiecare vine cu propriul soclu. Eu vin cu background-ul meu, cu tot ce ţine de mine, în toate proiectele, nu ai cum să te desparţi de asta. Ne bagă dintotdeauna pe balcanic. Avem o lumină clar dubioasă. Mie mi se pare pâcloasă. Hai să zic „lăptoasă", nu pâcloasă, are o chestie fină, o opacitate, eu aşa o văd, are ceva. Vezi nişte fotografii din nord, au o claritate. Nu ai cum să fii ca unul din State sau din Norvegia. Când vin ei şi fac fotografii la noi ies pozele româneşti. Eu aşa zic. E clar că există amprenta celui care face, dar eu zic că ies fotografiile româneşti. Ca lumină, nu ca tehnică. Eu am plecat tot timpul de la spaţiu. M-a fascinat chestia asta, spaţiu personal. Ai un birou la muncă, îl amenajezi. Eu m-am ataşat foarte tare de partea asta de antropologie spaţială şi automat am început să citesc. Aş face omul atât de mic în imagine încât să văd efectiv ce îl înconjoară. Nu poţi să raportezi Pământul dacă nu arăţi spaţiul? Vezi o bilă, dar nu ştii. M-am dus către spaţiu, către cosmos. Am vrut să văd universul personajului.

Reporter: Ai fotografiat de la etaj, de la sol şi de sub pământ. Sunt zone pe care le ai în vedere?

Bogdan Gîrbovan: N-am ţinte, am doar trip-uri. Câteodată mă loveşte câte ceva şi îmi scriu foarte mult. Am foarte multe notiţe pe care mi le scriu şi mă trezesc că lucrez la o chestie pe care mi-am notat-o acum 7 ani. De exemplu „Uniforme şi veşminte" se numea „15/15", era maniera mea de 10/1. Totalmente aiurea. Până la urmă am ajuns la "Uniforme şi veşminte", total altceva.

Reporter: Nu îi cunoşti pe majoritatea celor pe care îi fotografiezi?

Bogdan Gîrbovan: Îi cunosc pe moment. Mă interesează unde e, ce face şi să îl cunosc pentru partea aia. Dar reuşesc să îi cunosc... nu neapărat bine, ci mult.

Reporter: A fost cineva nemulţumit după ce a văzut fotografia pe care i-ai făcut-o?

Bogdan Gîrbovan: Toţi, aproape toţi. Copiii nu au fost nemulţumiţi, dar m-au întrebat de ce le-am făcut alb-negru. Din seriile 5@14 şi 5@18. E „face language". Am încercat să fac o hartă a unor trăiri prin facies, prin afişarea nevinovată a copilăriei, la 14 ani eşti exact acel mijloc. Mă obsedează zona asta de mijloc, îmi place să fiu mediocru, dar, dacă se poate mediocru bun. Dacă se poate spune aşa, ştii genul ăla de mediocru bun? Da, ăsta e mediocru dar e bun, are ceva. Mai degrabă decât bun, are ceva. Mi-am dat seama că aceşti copii se zbat între adolescenţa care urmeaz să-i acapareze pentru că deja mai fumau câte o ţigară, mai ciupeau câte o berică, la 14 ani, dar şi copilăria care nu îi lasă. Ei sunt din Drobeta toţi, sunt din Severin, de unde sunt eu, iar eu, accidental, pentru că îmi vizitez părinţii des, i-am văzut în gaşca de la mine de pe stradă. I-am găsit şi la 18 ani, pentru că încă nu părăsiseră cuibul. Şi am zis că e păcat să nu-i văd şi la 18 ani, măcar aşa, de dragul imaginii, al poveştii. Este prima mea ierarhie, să zic. Ei funcţionează ca un grup şi orice grup are o funcţionalitate bazată pe ceva. Cineva spune ce să facă, altul execută, unul se duce după ţigări, unul e în zona de mijloc, bineînţeles. Ştii cum e, ţine şi cu Steaua şi cu Dinamo.

Reporter: E diferită pentru tine fotografia urbană de cea rurală?

Bogdan Gîrbovan: Nu ştiu, e tot un spaţiu intim, un spaţiu personal al personajului. Tot eu le fac, este clar că îţi schimbi discursul, felul în care vorbeşti cu ei. Nu ştiu dacă sunt eu atât de flexibil sau asta, dar chiar îmi place să vorbesc cu tot felul de oameni. Nu am nicio chestie de elite, chiar mă cobor rău de tot. Pot chiar să împrumut un pic din vorba dulce. Ca să mă fac înţeles. De ce? Mi-am dat seama că vreau să-mi ating scopul cumva. Dar nu într-un mod răutăcios, într-un mod artistic. Ştii cum e, „arta cere sacrificii", dar nu doar pentru mine, pentru mai mulţi.

Reporter: Există un scop definit?

Bogdan Gîrbovan: Bineînţeles că există un scop definit, vreau să fac imaginile. Imaginea e scopul meu.

„Puteţi să mă numiţi jumate de artist"

Reporter: Cum te raportezi la mecanismele de finanţare a demersurilor artistice?

Bogdan Gîrbovan: În ultimul timp mă gândesc că nu mai trebuie să fiu eu ăla care să se gândească la asta. Eu am alt statut, eu trebuie să fac lucruri, nu trebuie să mă gândesc la bani. Într-adevăr ne gândim enorm de mult. Muncesc mult fotografie comercială ca să investesc în fotografie artistică. Iar sunt la mijloc. Nu scap de acest mijloc. Dacă scap într-o parte, pierd în cealaltă şi atunci se întâmplă un dezechilibru prea mare. Şi îmi place să fiu echilibrat. Toţi vrem să avem bani constant, vrem să fim sănătoşi. Astea sunt chestii de care nu pot să fac abstracţie. Şi atunci am găsit această linie, fac jumate-jumate. Puteţi să mă numiţi jumate de artist, mie îmi convine.

Reporter: Au apărut uneori fotografii realizate strict din pasiune care au fost descoperite cu uluire la mulţi ani după moartea autorului. Un exemplu sunt clişeele rămase de la Vivian Maier. Poţi să ajungi artist din întâmplare?

Bogdan Gîrbovan: Nu ştiu dacă se mai poartă aşa. Acum e ca la ciuperci, eşti bun, eşti acolo, eşti. Nu poţi să spui, vai, Gîrbovan a murit şi, după e descoperit... Nu mai e zona aia. Cred că a fost un fenomen al anilor 70-80, când se descopereau. Fotografia era un tumult, o nebunie. Din zona acelor ani şi vin cei mai mari fotografi. Dacă tot era o căutare nebună pentru imagine, atunci s-au şi făcut cercetări. Oricum, vezi că a venit peste noi imaginea, este numai imagine peste tot. Dar eu cred în actual, în contemporan. Eşti bun, eşti. Mă bucur că fac parte din generaţia de oameni care rămân fideli fotografiei. Nu am cum, nu pot să fiu un artist care face şi video, sau mai ştiu eu ce. Nu am nimic împotriva celor care fac, dar eu nu pot. Nu simt că eu pot să fac mai multe în acelaşi timp. Vreau să fiu atât de bun în ceva încât nu cred în chestia aia cu „vai, face omul şi filme, şi jurnalism, e băgat şi în scena 9 şi în DOR"... nu cred în chestia asta. Dar e bine că avem oameni care fac asta, că se consumă. Eu merg pe altă structură.

Reporter: Ce influenţe se resimt azi în peisajul fotografiei din România?

Bogdan Gîrbovan: Pot să spun exact. Eu m-am inspirat din fotografia germană, pentru că mi-a plăcut foarte mult maniera lor. Fotografia germană este sigură, are început şi sfârşit, are proporţii, din punctul meu de vedere. Şi atunci observi chestia asta. Dacă fotografiez şi pun 10 oameni în mijlocul imaginii, al unşpelea o să-l pun tot în mijloc. S-a propagat chestia asta, îţi dă o siguranţă. Îl văd şi pe Michele Bressan, care lucrează mai mult pe instinct, ceva ce poate să vină din Asia, din Moriyama, nu ştiu, cu fotografia care decupează singură. Nicu Ilfoveanu nu pot să zic că e chiar fotografie romantică, dar are o doză importantă din romantismul ăsta, vezi sensibilitatea printului, vezi calitatea, vezi greşeala care s-a repetat. Ceea ce e foarte mişto. Artistul greşeşte, place şi ştie să repete greşeala. Poate să fie o influenţă din pictură, sau din fotografia de peisaj. Poate din zona franceză, îţi dă impresia de jovial, de romantic... ar putea să vină cu ceva din bătrâna Europă, sau din America de Sud.

Reporter: E importantă dimensiunea socială în fotografia românească?

Bogdan Gîrbovan: Începe să fie. Şi fotografia documentară are o latură socială, dar mie nu îmi place, pentru că e genul ăla de instant. Omul se duce, face poze, vorbeşte trei vorbe cu ei şi după aia spune... „wow". Am văzut conceptul "People of Romania". Să vezi expoziţia de fotografie. Pot ei să spună "People of Romania", când ei au fost într-un punct infim din România?! Într-un cătun? Ca şi cum aş spune eu, care am stat două luni la ţară, că am fotografiat românul la ţară. Nu are nicio legătură. Un român la ţară e diferit pe oriunde te-ai duce. Şi dacă mă duc în satul vecin, e altceva. Sunt mai răi. Sunt mai răi pentru că au suferit mai mult.

Bogdan Gîrbovan s-a născut în 1981, în Drobeta Turnu Severin. În 2008 a absolvit Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, departamentul de Fotografie. Din 2008 a avut opt expoziţii personale, în Bucureşti, Paris, Timişoara şi Lodz. Este considerat unul dintre cei mai personali fotografi din România, proiectele sale „10/1" şi "Uniforme şi Veşminte" fiind expuse şi publicate în ţară şi în străinătate, din Chicago, până în Coreea de Sud.

Volumul „Categorii", lansat miercuri, este prezentat de editorul Matei Câlţia, de la Galeria Posibilă, ca primul titlu dintr-o serie dedicată fotografiei din România.

Foto: Bogdan Gîrbovan/ Facebook

Citește și: