108 vizualizări 16 sep 2007

- Primul workshop pe care l-aţi făcut dvs. anul acesta în februarie la Teatrul Naţional din Bucureşti a avut ca temă „Puterea legitimează”. Aţi observat schimbări în atitudinea românilor faţă de putere?

- Alegerea mea n-are legătură cu societatea românească, ci cu o istorie literară. Noi, din păcate, l-am privit pe Shakespeare dintotdeauna prin filtrul unui regim reacţionar, al epocii victoriene. Ori Shakespeare este în realitate mult mai viu şi mai liber decât acest ipocrit regim. Ceea ce voiam să înţelegem atunci, în februarie, împreună cu actorii este că Shakespeare vine mai degrabă de la Machiavelli decât de la dama aia grasă care stătea pe tronul Angliei şi spunea ce e moral şi ce nu. Şi de aici întrebarea „cine şi ce legitimează”? Dumnezeu din cer sau puterea de pe pământ? Toate istoriile din piesele lui sunt istorii ale unor uzurpări, în afară de Richard al II-lea nu există rege legitim. Nu mă întreba de societatea românească, fiindcă eu aici nu fac decât politica actorului. Nici nu pot observa multe aici, fiindcă revin pentru scurt timp, muncesc mult şi mă văd doar cu prietenii.

- Vorbim într-o pauză a workshop-ului dvs cu tema „Antieroul la Büchner”. Mai are lumea de azi eroi?

- De unde să ştiu eu? Este Bush un erou? Eu mă uit la el şi îmi vine să vărs, dar e preşedintele Statelor Unite, aşa că eu ce să mai zic? Am propus tema asta fiindcă Büchner este primul care aduce în scenă clasa muncitoare, mizeria de fiecare zi. Primul antierou din literatura universală este Woyzeck-ul lui. Îţi fac o mărturisire care n-are nici o portanţă socială: pentru mine, Büchner este un scriitor de importanţă capitală. A trăit 23 de ani, a scris trei piese, din care nici una nu seamănă cu cealaltă şi noi nu mai putem face teatru la fel de la el încoace. Aşa cum în istorie ne raportăm la Iisus Hristos, aşa e cu el: ce s-a scris înainte de Büchner şi ce s-a scris după el. Şi, de aceea, cu el închei şi eu acest ciclu al vieţii mele personale. Am făcut aici, în România, un workshop cu Cehov, cu care am trăit o viaţă, apoi unul cu Shakespeare şi închei ciclul, cel de-al treilea şi ultimul, cu Büchner. E dorinţa mea să închei, al patrulea nu-l mai fac.

- Actorii vor să joace mari eroi, eroii de prim-plan. Poate să fie antieroul mai ofertant?

- Tigrul nu e mai interesant decât leul. Amândoi sunt animale.  Dar toată dramaturgia modernă este a antieroilor. Nu mai există eroi, pentru că viaţa noastră nu mai are eroi. Şi nu pentru că s-a stârpit speţa lor, ci pentru că nu mai e nevoie de eroi. Există o vorbire veche romană „Ferice de naţiunea care are eroi”. Ori Brecht, mai deştept decât noi doi la un loc, a zis, mergând mai departe, „Ferice de naţiunea care nu are nevoie de eroi”. Asta e aspiraţia noastră, să nu avem nevoie de eroi, ca viaţa să se petreacă fără violenţa unuia sau a altuia.

- Dar ţine eroismul numai de violenţă? Nu e viaţa fără eroi monotonă plictisitoare şi alienantă?

- Asta, plictisitor? Asta e fericirea, draga mea! Ce să facem, să tragem cu puşca? Stăm de vorbă aici, facem teatru, pe urmă mergem să mâncăm ceva, să bem o cafea. Eu sunt fericit nu pentru că nu sunt acte eroice, ci pentru că nu e nevoie de eroi. E un personaj la Büchner care spune: „Soldaţii sunt necesari fiindcă Dumnezeu ne-a înzestrat cu dorinţa de a ucide. Iar croitorul şi cizmarul sunt necesari pentru că Dumnezeu i-a dat omului simţul ruşinii”. Astea două caracteristici nasc o civilizaţie. Din păcate, civilizaţia de azi are acelaşi balans dintotdeauna între satisfacerea nevoilor omului şi satisfacerea pornirilor lui agresive.

 

Citește și: