Silviu Bănilă
309 vizualizări 3 mai 2018

„Coşciugul ideal pentru un gerbil este o cutie de ceai. Sunt scoase pliculeţele de ceai şi ambalajul din hârtie ceruită poate asigura locul funerar pentru un corp atât de mic. Realitatea nefericită cuprinde şi această informaţie, legată de modul în care te debarasezi de cadavrul animalului iubit. Am îngropat patru gerbili în grădină, în copilăria mea, cu rugăciunile de rigoare. Ajunsă la viaţa adultă şi având un câine, nu m-am gândit prea mult la cum aş putea să înfrunt decesul unui pet de companei, până când un prieten m-a întrebat: „Este o întrebare îngrozitoare, dar ce o să faci când va muri?”, scrie jurnalista, citată de POPSCI.COM.

Experţii susţin că experienţa pierderii unui animal s-a schimbat de-a lungul secolului. „Nu mă miră că simţim atât de multă durere când ne moare un animal, deoarece în ţara mea, cel puţin, acesta este considerat un membru al familiei”, spune Leslie Irvine, sociolog în cadrul Universităţii Colorado-Boulder.

68% dintre americani deţin un animal ed companie, marcând o creştere de 12%, faţă de 1988, anul începerii studiului. De multe ori, prima experienţă a unei persoane cu decesul se întâmplă când îi moare un animal. În funcţie de relaţie, pierderea unui animal poate fi traumatizantă, depăşind durerea pierderii unei persoane dragi (familie sau prieteni). Acest lucru se datorează faptului că animalelele pot „suda” cele mai apropiate relaţii - le vedem zilnic, depind de noi, ne reglăm vieţile în funcţie de ele - şi totuşi, exprimarea durerii faţă de pierderea lor nu reprezintă o normă socială acceptată, scrie jurnalista.

Pe de altă parte, spune Irvine, oamenii nu mai consideră animalele accesorii incapabile să gândească, ci adevărate fiinţe cu sentimente reale. Animalele devin membri ai familiei, deoarece ajustează în mod activ modul în care trăim. „Mulţi oameni care au animale se trezesc la o anumită oră, nu din cauza alarmei de la ceas, ci pentru că un câine are nevoie de plimbare”, explică Irvine. „Aşa cum oamenii participă la treburile de familie - se trezesc, mănâncă, merg la baie - şi animalele devin parte din ritualul familial”.

„Indiferent de specie, legăturile noastre cu animalele de companie nu seamănă cu alte relaţii”, scrie jurnalista. „Idealizăm animalele, mai ales câinii. Inventăm personaje angelice, care ne iubesc necondiţionat”, spune Irvine. Când animalul moarte, realitatea cruntă ne distruge „mitul nemuririi”, creat chiar de noi.

La nivel personal, moartea unui animal de companie reprezintă prima experienţă a unui om cu pierderea unui element apropiat din viaţă, spune Thomas Wrobel, psiholog la Universitatea din Michigan-Flint. Decesul uman a fost cumva „sterilizat”, explică el. Avem o industrie de servicii funerare şi - de obicei - nu trebuie să te ocupi personal de cadavru. „Cu animalele este altă poveste”, spune Wrobel. „Dacă nu există opţiunea incinerării, trebuie să te ocupi singur de acest câine mort. Aceasta este o experienţă foarte apropiată a morţii”.

În cazul animalelor, proprietarii trebuie să ia o decizie grea. Un studiu realizat în rândul a 305 deţinători de animale arată că 70% dintre aceştia aleg să-şi eutanasieze animalul. Deseori este o necesitate medicală - cel mai mărinimos lucru pe care îl pot face pentru a curma suferinţa animalului, deşi decizia îl poate încărcat pe proprietar cu o vină uriaşă.

„Persoanele sunt măcinate de vină, deoarece îşi duc personal animalele la cabinet, pentru eutanasiere”, spune Wrobel. „După decesul unui animal de companie, 99% dintre oameni mi-au zis că momentul a fost mai dificil decât pierderea mamei sau bunicii”, spune medicul veterinar Dani McVety. Aceasta a descoperit că opţiunea eutanasiei la domiciliu reprezintă o cale mai uşoară pentru familiile cu animale bolnave sau bătrâne.

Nu există însă o regulă universal valabilă. Bonnie Beaver, profesor de medicină veterinară la Texas A&M, spune că „te simţi izolat social, deoaerce nimeni nu înţelege prin ce treci, vor spune că a fost „doar un câine” - exact opusul a ceea ce ar trebui să îţi zică”.

La rândul ei, Wendy Packman, psiholog în cadrul Universităţii din Palo Alto, spune că toleranţa societăţii pentru cei care îşi plâng animalele se schimbă şi apar tot mai multe cimitire de animale.

Între timp, spune Cori Bussolari, psiholog în cadrul Universităţii din San Francisco, deplângem atât de mult moartea unui animal de companie, încât ne vom simţi „vinovaţi” că facem asta. „Ne temem că oamenii din jur se vor simţi prost, deoarece nu vor să fie în preajma noastră - şi suntem pe cont propriu. Cu cât vom vorbi mai mult despre durerea pierderii unui animal, cu atât acest lucru va deveni o normalitate”.

Citește și: