Diana Marcu
557 vizualizări 17 mar 2011

Într-un interviu în exclusivitate pentru "Doamne de poveste", Paula Herlo, câştigătoarea premiului Emmy pentru reportaj de televiziune, vorbeşte ACASĂ despre iubire, culisele unei redacţii de ştiri, campanii de suflet şi copii

"Nu mă opreşte nimeni la hypermarket, nici nu dau autografe pe stradă, nu sunt un star", spune despre sine Paula Herlo, corespondentul special al Ştirilor Pro TV şi al emisiunii "România, te iubesc!". Jurnalista, care a iniţiat campanii care au dus la schimbarea legislaţiei din România şi care a adus pentru prima dată în ţară, alături de echipa ei, un premiu Emmy, este invitata ediţiei de duminică, 20 martie, a emisiunii "Doamne de poveste".
Ea i-a vorbit Oliviei Steer despre iubire, culisele unei redacţii de ştiri, campanii de suflet şi copii.

Paula Herlo mărturiseşte că de şase ani trăieşte o relaţie "aproape perfectă", din care lipsesc doar copiii, şi nu face din asta un secret. "Vine un moment în care fiecare femeie îşi pune aşa, lucrurile în ordine, şi zice: "Ok; carieră da, copac da, casa da... Acum mă gândesc sincer şi profund la un copil, doi, câţi or fi, asta îmi doresc, un copil, nu fac un secret din asta", povesteşte Paula. Extrem de discretă, spune că-şi ţine relaţia departe de ochii publicului. "Noi am decis, încă de la început, să fim discreţi şi să păstrăm relaţia noastră aşa cum e, în discreţia care ne înconjoară şi în viaţa de zi cu zi. Avem o relaţie absolut perfectă, nu îmi e teamă că mă judecă nimeni, e un soi de protecţie pe care ne-am luat-o pentru că aşa am simţit. Suntem împreună demult, de mai bine de şase ani, ne respectăm şi ne placem foarte mult unul pe celălalt", spune Paula Herlo ACASĂ.

Duminică, la "Doamne de poveste", de la 16.30, jurnalista rememorează una dintre cele mai tulburătoare campanii pe care le-a realizat, cea care i-a adus şi un premiu Emmy: "Tu ştii ce mai face copilul tău".
"Campania îi viza pe copiii ai căror părinţi erau plecaţi la muncă în străinătate, era deja un fenomen la momentul acela - primăvara lui 2007. Cifrele erau foarte mari", îşi aminteşte Herlo, "78.000 de copii aveau cel puţin un părinte plecat la muncă. Nu asta era important, ci faptul că aceşti minori rămâneau în grija unei rude, se înregistrau foarte multe cazuri de abandon. Câţiva copii se sinuciseseră din cauza asta. Atunci am început să căutăm reportajele", mai spune aceasta.

Aşa a ajuns Paula Herlo la Butea, un sat din Iaşi, unde a adunat în curtea şcolii toţi copiii ai căror părinţi erau plecaţi în străinătate. "Când am văzut zeci de copii în curtea şcolii mi-am dat seama că e ceva foarte grav: Le-am ascultat poveştile pentru că cei mici sunt foarte sinceri şi nu mint niciodată. Cred că de aceea a fost atât de puternică acea campanie, pentru că a fost făcută cu copii extrem de sinceri care vorbeau deschis despre ceea ce simţeau", explică Herlo succesul seriei de reportaje.

Jurnalista povesteşte că a rămas în legătură cu mulţi dintre copiii intervievaţi. "Când vezi nişte copii care îţi vorbesc atât de profund la nişte vârste atât de mici îţi dai seama cumva că viitorul lor e deja scris şi nu e un viitor foarte frumos. Pe de altă parte, sunt copii, pe care dacă îi prinzi acum şi îi ajuţi ar putea face ceva".

La copiii ăştia jurnalista Pro TV s-a întors cu calculatoare, pe care cei mici şi le doreau. "Unul dintre ei, scăpat din mâna bunicii care nu mai făcea faţă, a rămas repetent şi, când m-am întors la el de Crăciun, l-am întrebat ce-şi doreşte şi mi-a zis că un computer. «Uite, eu anul viitor îţi aduc un calculator dacă tu treci clasa», că ăsta era ţelul. Nu numai că a trecut clasa, dar a trecut-o onorabil , cu note bune, de 8. Copiii ăştia au nevoie de cineva căruia să-i spună succesul lor şi de nişte oameni care să se bucure, pentru că ei, dacă nu au cui să demonstreze, nu demonstrează. Am rămas în poveştile lor şi în ziua de azi", mai spune Paula Herlo, dar privindu-I ochii înţelegi că şi ei au rămas, dincolo de cuvinte, în sufletul ei.

Cum la fel s-a întâmplat şi cu copiii întâlniţi într-o tabără de refugiaţi din Sudan. La ei a ajuns cu o valijoară plină cu dulciuri. "În momentul în care am coborât din maşină şi am intrat în tabară şi am văzut o mare de copii, care s-au bătut pe o sticlă cu apă, am dat jos rucsacul şi i l-am dat învăţătorului de acolo. I-am zis: «Faceţi ce vreţi cu el». L-am lăsat pe el să decidă ce se va întâmpla, pentru că nu am putut să mă uit.
Când m-am întors în ţară m-am închinat şi am zis mulţumesc lui Dumnezeu că trăim aşa cum trăim".

Citește și: