Letitia Provian
Lucian Vasilescu
Ecaterina Marinescu
Monica Stoica
167 vizualizări 28 mai 2016

Carte: Lucian Vasilescu, printre vestigiile copilăriei de altădată

Cărţile despre care voiam să scriu le credeam zăcând jerpelite prin biblioteci, în ediţii vechi de 30 şi mai bine de ani, necitite de nimeni. Când colo, surpriză: „Elevul Dima dintr-a şaptea”, de Mihail Drumeş (1901-1982) a fost reeditată de Editura ART, în 2011 (prima ediţie a apărut în 1946); „Cişmigiu & Comp.”, de Grigore Băjenaru (1907-1986) a fost reeditată de Editura Agora, în 2014 (prima ediţie a apărut în 1942), iar „Corigent la limba română”, de Ion Minulescu (1881-1944), a apărut în 2013, la Editura Cartex (prima ediţie datează din 1929).
Sunt trei cărţi clasice despre vise şi visători, despre dragoste, cutezanţă, inocenţă, solidaritate, idealuri, nesăbuinţă, prietenie, candoare, emoţii, despre tineri aflaţi la nebun de frumoasa vârstă a adolescenţei.
Romanele pot fi citite cu plăcere la vremea potrivită, adică la vârsta personajelor, dar şi (mult) mai târziu, ca exerciţiu necesar şi folositor de arheologie interioară.

Muzică: Katy Marinescu rememorează elementele Tabelului lui Mendeleev

„Some Study That I Used to Know” (Gotye Parody) - Parodie după melodia celor de la Gotye (feat. Kimbra) „Somebody That I Used To Know”. De fapt, ce ne învaţă şcoala? Priviţi mai jos clipul şi ascultaţi melodia ca să aflaţi: https://www.youtube.com/watch?v=VxkHM4DUDKM .

Film: Monica Stoica, sfaturi pentru amorezi la 15 şi...50 de ani

„Rushmore” (1998) Regia: Wes Anderson. Cu: Jason Schwartzman, Bill Murray Coming-of-age “in reverse” pe soundtrack cu derbedeii din British Invasion

Max Fischer e jocheul de 15 ani din Academia Rushmore, genul de puber cu ADHD care pune piuneze pe scaunul profesoarei de la catedră. Are note proaste la şcoală, însă face o groază de chestii extracurriculare, ca un Speedy Gonzales cu sprâncene groase & ochelari cu rame negre de corn & vestonul-uniformă cu dungi colorate, tipic colegiilor britanice: regizează piese de teatru, editează revista şcolii, e şefu’ elevilor la cluburile de scrimă, de apicultură, karate, franceză. Max se va împrieteni cu un ştab de 50 de ani. Hermann Blume e un mare mahăr, cinic, în plină “middle-life crisis”. Bea whisky cu gheaţă în boxerii hawaieni, în şezlong, lângă piscină, în timp ce o vede pe nevastă-sa cum face ochii dulci unor tipi. Blume plonjează în piscină şi soundtrack-ul pe secvenţa subacvatică din bazin se petrece pe melodia “Nothin’ in the World Can Stop Me Worryin’ ‘bout the Girl” de la The Kinks. Mogulul Max e în poziţie fetală în piscină, ca un nene care îşi doreşte să apese “pause” pe telecomanda ce controlează timpu’ vieţii. Max, puştiul “over-achiever” e grangur-wannabe. Beleaua e că el şi Blume (jucat de Bill Murray, cu meclă saturniană & burtică de bărbat scăpătat, ce trăieşte în huzur) se vor amoreza de o tanti profă de română de la liceul Rushmore, Rosemary Cross, matură emotional, cu glas de mămică înţeleaptă care trebuie să-şi potolească odorii, pe Max & Hermann.

Filmul e un coming-of-age “in reverse”: Închipuiţi-vă, un băieţandru de 15 ani are un crush pentru o dăscăliţă sexy. Ăştia doi, adolescentul de 15 şi masculul în toată firea, de 50, îşi vor face şicane ca să căştige inimoara doamnei de inimă neagră (căci dânsa era văduvă), pe soundtrack ales la ţanc de regizorul Wes Andreson: numa’ trupe britanice, din gaşca de golani neastâmpăraţi & ludici, unde intră zăpăciţii carismatici, de la Beatleşi la Stoneşi. Desigur, e The British Invasion, fenomenul muzical. Hermann şi Max vor să-i intre în graţii profesoarei şi se sabotează unul pe celălalt. Ca într-o luptă de cocoşi. Pe fundal, animăluţele rebele & tinere din U.K. cântă pop & rock.

Trailer, aici: https://goo.gl/Hs9Px4

Fotografie: Letiţia Provian, Unde sunt recreaţiile de altădată? Robert Doisneau, „L’harmonica/ Muzicuţa”, fotografie, circa 1940

Unul din părinţii fotojurnalismului alături de Henri Cartier-Bresson, fotograful francez Robert Doisneau (14 aprilie 1912- 1 aprilie 1994), observator fin al realităţii din jurul său, cunoscut pentru instantanee din viaţa oamenilor obişnuiţi, are şi un ciclu de imagini în care surprinde universul copiilor. „Miracolele vieţii de zi cu zi sunt atât de tulburătoare; niciun regizor de film nu poate programa neprevăzutul pe care îl găseşti pe stradă”, vorbea Doisneau despre crezul lui.
Azi au tablete şi iPhone-uri sau telefoane mobile cu nume de galaxii, ieri aveau tăbliţe de lut şi cretă, serviete de piele sau cărţulii legate în curele. Azi umblă îmbrăcaţi în trening, jeanşi, poartă tenişi, converşi şi şepci trase pe o parte sau cu cozorocul la spate, ieri purtau pantaloni scurţi de stofă, şosete trei sferturi şi bocanci. Şi azi şi ieri aceiaşi ştrengari. Copiii.

„L’harmonica/ Muzicuţa” este un memento, ea surprinde prin prospeţime, fluiditate şi universalism. Undeva în Franţa anilor 40, copiii umpleau o sală de clasă cu râsete, glume, se strigau pe nume. Suntem în timpul pauzei între ore, poate abia s-a sunat de recreaţie. În prim plan, doi băieţi cam de 10-12 ani. Unul, cel blond, proaspăt tuns tocmai şi-a scos un obiect misterios din servietă. Colegul său din spate, mai cuminţel, mai timiduţ, se apleacă peste bancă să privească ce îi arată camaradul său de joacă, de şcoală, teste, şotii şi împunsături. E o muzicuţă. Poate că blondul, proprietarul obiectului strălucitor a cântat la ea şi restul clasei a început să se foiască. Vestea a circulat mai departe. Deja toată şcoala, fie ea de băieţi sau mixtă a aflat. Obiectul nu este al unui băieţel, este al Copilului. Fotografia imortalizează bucuria, curiozitatea, speranţa, comuniunea. Un coleg din ultima bancă de pe acelaşi rând a detectat despre ce e vorba. Viciul nu este încă vizibil, spiritul este nealterat. Copilul e scăldat în bucurie, nu şi-a lepădat lumina şi candoarea.

Citește și: