732 vizualizări 11 sep 2016
Atunci când râdem scoatem şi nişte sunete foarte ciudate, de la oftat şi unele ţipete stridente, la gâfâieli şi sforăituri, iar fiecare sunet reflectă, pur şi simplu mişcările muşchilor pieptului care dau afară aerul din cutia toracică sub presiuni foarte ridicate. Râsul este, astfel , şi o modalitate primitivă de a scoate diverse sunete. 
 
Imaginile RMN arată că atunci când cineva râde, nu există o mişcare reală a limbii, obrajilor, a cerului gurii sau a buzelor. Toată acţiunea se petrece, de fapt, în cutia toracică. 
 
Râsul este o expresie emoţională non-verbală, iar aceste sunete, pe care le facem în mod normal atunci când resimţim nişte emoţii foarte puternice, seamănă, mai degrabă, cu sunetele scoase de animale decât cu vorbirea umană. Spre deosebire de cuvinte, însă, pe acestea le producem în moduri foarte simple şi sunt controlate de un sistem evoluţionar legat de creier, unul responsabil de vocalizare la toate mamiferele. Acesta este şi motivul pentru care un infarct îl poate lăsa pe om fără abilitatea de a vorbi, dar, în schimb, acesta rămâne capabil să râdă şi să plângă, pentru că a suferit leziuni la părţi ale creierului care nu-i dau voie să articuleze cuvintele, în vreme ce sistemul emoţional mai vechi este intact. 
 
Aceste expresii non-verbale sunt deseori asociate cu exprimarea emoţiilor. Acestea din urmă însele se numesc „de bază”, pentru că sunt reconoscute de toţi oamenii, dar se regăsesc şi la alte mamifere. Aspectele menţionate explică şi de ce unele emoţii sunt destul de asemănătoare dincolo de specii şi de evoluţie: gândiţi-vă doar la similitudinile între chipul unui om furios şi cel al unui lup nervos. Oamenii recunosc râsul drept râs chiar dacă este produs de cineva dintr-o cultură care nu le este familiară. 
 
Cercetătorii au reuşit să demonstreze că până şi populaţiile băştinaşe au în comun cu lumea civilizată faptul că reuşesc să recunoască râsul drept emoţie umană pozitivă. Altele, însă, precum victoria sau alte senzaţii foarte însemnate transcultural sunt exprimate diferit şi nu reprezintă emoţii de bază. De exemplu, în Regatul Unit nu este neobişnuit ca oamenii să se bucure şi să strige pentru a exprima triumful, în vreme ce populaţia Himba, de exemplu, produce un sunet aproape ca un cântec de genul „ay-ay-ay” atunci când sărbătoreşte ceva anume. 
 
Bineînţeles, nu suntem singurele animale care râd. Râsul a fost foarte bine descris şi la alte primate, precum gorile, cimpanzei şi urangutani, iar îngrijitorii lor povestesc frecvent interacţiunea cu ele şi faptul că, uneori, le gâdilă şi le fac să râdă. 
 
Râsul a fost descris până şi la şobolani, aşa că e foarte posibil ca râsul să existe şi dincolo de limitele mamiferelor. Intrigant este şi faptul că, oriunde întâlneşti această emoţie, fie că e la oameni, primate sau şobolani, ea este legată de joacă şi de gâdilat. Toate animalele se joacă atunci când sunt tinere, iar unele, la fel ca oamenii, câinii sau rozătoarele, trăiesc toată viaţa într-o joacă permanentă, poate pentru că râsul a evoluat ca un semnificant important al jocului, un semn că ne distrăm, că nimeni nu va fi rănit şi că totul este doar un joc. 
 
Există chiar şi o teorie potrivit căreia chiar acest lucru se întâmplă şi în comedii, oamenii se folosesc de comunicare într-un fel jucăuş, iar acesta este motivul pentru care ne stârnesc râsul, pentru că, până la urmă, poate că toate rădăcinile râsului pot fi găsite în interacţiunile sociale.

 

Citește și: