272 vizualizări 24 feb 2009

Distrugerea unui satelit-spion dezafectat de către o rachetă a Marinei SUA – într-un test similar celui efectuat de China, în ianuarie 2007 – a reaprins dezbaterile privind o nouă „cursă a înarmării spaţiale” pe care o declanşează America.

La 20 februarie, Washingtonul a dovedit că poate înregistra un „succes” similar celui chinez, fără ca măcar să fi folosit vreuna dintre cele mai performante rachete din arsenalul său, care aparţin US Air Force. Nava USS Lake Erie a distrus satelitul cu o rachetă SM-3 pe care producătorul, Raytheon Missile Systems, a lăudat-o într-un comunicat, pentru că „nu a fost niciodată proiectată să atace un satelit”.

Dar, potrivit LiveScience.com, demonstraţia de forţă nu face decât să intensifice presiunile Rusiei şi Chinei pentru elaborarea unui tratat ONU privind interzicerea armelor în spaţiu. Spre deosebire de predecesorul său, preşedintele Barack Obama ar fi mult mai dispus să facă pe plac Moscovei şi Beijingului, ceea ce stârneşte nemulţumiri în cadrul forţelor armate americane.

Imediat după depunerea jurământului, pe noul site al Casei Albe, între obiectivele strategice ale lui Obama era enumerată şi „asigurarea libertăţii spaţiului”. Aceasta ar însemna interzicerea oricăror arme care „interferează cu sateliţii militari şi civili”. Totuşi, în acelaşi timp, noua Administraţie doreşte şi „accelerarea programelor pentru protejarea sateliţilor SUA împotriva atacurilor”.

Ce înseamnă o „armă spaţială”?

Interceptarea de sateliţi dezafectaţi – dintre care cel distrus de americani se afla la o altitudine mult mai joasă (241 km faţă de sol) decât orbita obişnuită (500-650 km) – este cea mai „primitivă” componentă din ansamblul de mijloace militare incluse în „războiul stelelor”. În anii 1980, acest nume s-a dat (după filmul „Star Wars”) programului Iniţiativa de Apărare Strategică (SDI) al Administraţiei Ronald Reagan.

De atunci, în arhivele laboratoarelor de cercetări militare girate de Pentagon au rămas mai multe proiecte abandonate la sfârşitul Războiului Rece. Odată cu apariţia ameninţării rachetelor balistice nord-coreene şi iraniene, SUA sunt suspectate că vor să reactiveze cercetările asupra acestor arme, multe dintre ele considerate „fanteziste”. Astfel, în viziunea experţilor americani, o armă spaţială ar însemna o rachetă defensivă capabilă să intercepteze o rachetă balistică (cu încărcătură nucleară, chimică sau bacteriologică) – care străbate mii de km până la ţintă prin spaţiul extraatmosferic, ceea ce o face „neinterceptabilă” de către sistemele de apărare antiaeriană clasice.

De la lasere chimice la raze cu neutroni

În ciuda controversei politice create, scutul global antirachetă al SUA este departe de a-şi fi dovedit eficienţa şi nicio rachetă „antirachetă” din prezent nu poate garanta interceptarea unei rachete balistice. De pildă, în cazul unei rachete venite dinspre Iran, de-abia deasupra Londrei şansele de interceptare ar creşte la 80-90%, pe când sute de alte oraşe din ţări aliate ale SUA ar rămâne mult mai expuse ameninţării.

Prin urmare, proiecte SDI de acum 20 de ani ar putea fi reluate cu tehnologia actuală. Între acestea se numără „prinderea” rachetelor inamice în perdele formate din unde laser care ar urma să fie emise de rachete lansate de pe submarine. O armă laser chimică, bazată pe florură de deuteriu, a fost testată cu succes de US Air Force asupra unor drone pe post de rachete balistice.

Altă invenţie americană aflată în dezvoltare la sfârşitul anilor 1980 este un accelerator de particule care să bombardeze cu neutroni rachetele. Între armele defensive plasate în spaţiu, experţii Pentagonului au proiectat oglinzi care să direcţioneze unde laser către rachete sau atacarea acestora cu „ploi de proiectile” de mărimea unui pepene, care să fie stocaţi de sateliţi.

 

Citește și: