90 vizualizări 5 iun 2008

M-am abţinut cât am putut, am zis că n-are rost să scriu, că are voie şi un regizor de film să încerce să facă un spectacol de teatru (cum se întâmplă şi invers) şi că, dacă a ieşit prost, e mai bine să treci cu vederea, poate ştie şi el că n-a ieşit bine şi altădată se gândeşte de două ori înainte să se arunce în scenă. Dar acum, când aflu că „Romeo şi Julieta” – cel mai prost spectacol pe care eu l-am văzut în această stagiune - este prezentat publicului de la Cluj în cadrul Festivalului de Film Transilvania (de unde şi până unde?!), m-am hotărât să revin asupra deciziei. Sunt sigură că vi se pare dur titlul şi că aţi sărit să protestaţi când l-aţi văzut aici: ei bine, acelaşi sentiment l-am avut şi eu auzind ce a mai rămas din textul lui Shakespeare, nu adaptat, ci întors pe toate părţile şi ”updatat” cu expresii colocviale, din limbajul de cartier şi cu tot felul de glumiţe numai bune să le presari în programele TV de entertainment.

De altfel, formulările de mai sus sunt rostite pe scenă, nu le-am inventat eu, pe Julieta o face vacă mama ei, fiindcă nu se supune deciziei de a se mărita, iar pe Romeo nu mai ţin minte exact cine, unul dintre băieţii care îl iau peste picior sistematic în scenă, transformându-l în „ciuca bătăilor”. Nu că n-ar merita, fiindcă interpretul ales de regizor, Andrei Pandele, ar fi fost excelent să-l joace pe Păcală, întrucât pare copia fidelă a acestuia - lung, cu pletele atârnând trist şi cu un aer tâmp şi resemnat, de parcă s-ar întreba ce caută el în spectacolul ăsta.

Dacă ar fi fost parodie, poate că era interesant

Mi-a părut rău de o actriţă pe care am descoperit-o în spectacolele generaţiei ei şi care are forţă şi determinare – Antoaneta Cojocaru – dar care joacă aici o Julietă sclifosită şi ezitantă, care îşi mestecă replicile din dorinţa de a le contemporaneiza. Nu ajută nici faptul că în ultima vreme reclamele pe care le face la nu ştiu ce iaurt care ajută digestia apar atât de des la TV încât nu poţi să nu-ţi aduci aminte de asta când îi vezi chipul pe scenă. Ştiu, e greu pentru un tânăr actor să supravieţuiască în România de azi şi asta mi se pare o nedreptate strigătoare la cer, mai ales pentru că nu e la fel de greu pentru colegii lor mai vârstnici, dar asta nu înseamnă că ei, tinerii, nu trebuie să aibă grijă de propriul chip şi să facă acele alegeri care, dincolo de bani, nu le pun în pericol cariera.

O altă actriţă care musteşte de talent, Ela Ionescu, joacă aici rolul doicii Julietei şi se luptă cu indicaţiile regizorale care vor să o transforme într-o caricatură (şi reuşesc cu toate celelalte personaje – desenate în linii groase, grobiene, fără nici un fel de nuanţă). Dacă ar fi fost vorba despre o parodie, poate că era interesant, dar nu: regizorul când tinde spre asta, când renunţă şi înclină steagurile spre un patetism răsuflat, cu muzici lirice şi clar de lună, cu scară în loc de balcon, cu săruturi şi bătut din gene. Când nu ştie cum să rezolve o scenă, apelează la coregrafie, care e minimă, stângace şi constă în principal din învârtirea de către actori a unor scaune – urâte, făcute din materiale proaste, unul s-a şi rupt la premieră – „metaforă” explicată de regizor ca fiind ilustrarea dorinţei de putere care animă societatea (scrie pe blog). Ce legătură are Romeo şi Julieta cu această temă o să ne explice probabil în jurnalul dedicat montării spectacolului sau în making-off-ul acestuia.

O copită zdravănă în faţă lui Shakespeare

Sigur, trebuie date ”creditele” pentru acest spectacol de minus cinci stele regizorului care, după ce a reuşit să facă după 1990 câteva filme care n-au fost în stare să strângă spectatori cât să umple măcar o dată un cinematograf întreg, s-a oprit acum asupra teatrului, la o vârstă destul de coaptă ca să se apuce să crească porumbei, de exemplu, lucru mult mai util lui şi societăţii. Numele regizorului, ca să nu rămân datoare, este Ion Cărmăzan, iar teatrul care a găzduit acest spectacol, probabil fără să fie văzut înainte de cineva responsabil cu deciziile artistice, este Teatrul Nottara. Promovarea de care beneficiază această producţie – foarte susţinută, foarte profesionistă, aşa cum multe spectacole excelente nu au – a împânzit oraşul cu afişe, iar e-mailurile ziariştilor cu ştiri, de parcă ar fi vorba despre evenimentul cultural al anului.

Există un blog al spectacolului şi postări pe youtube cu fragmente din acesta (de altfel, aşa vă puteţi lămuri asupra „creaţiei” în câteva minute, fără să mai fie nevoie să daţi banii pe bilet şi să faceţi un drum până în centru). Urmând această cale a promovării nimicului, teatrul românesc se îndreaptă încet dar sigur spre epoca în care comercialul va lua pe deplin locul creaţiei autentice. Deocamdată, „vaca de Julieta”, cu sprijinul lui Cărmăzan, îi trage o copită zdravănă în faţă lui Shakespeare!


Citește și: