188 vizualizări 12 dec 2015

Este doctor în Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Este preşedintele Asociaţiei Tandem, organizaţie non-guvernamentală menită să ajute persoanele cu deficienţe de vedere. A străbătut aproape toată România pe bicicletă şi, dând din pedale, a ajuns în 2012 de la Arad la Londra. Toate aceste lucruri alcătuiesc CV-ul lui Florin Georgescu. Ce le face speciale? Să spunem… o situaţie delicată, un detaliu care-l diferenţiază de celelalte persoane. Florin Georgescu este nevăzător.

Cu toate astea, nu se consideră „altfel”. Pentru Florin a fi altfel înseamnă, mai degrabă, a gândi diferit, a avea pasiuni diferite şi a intepreta într-un alt mod realitatea de zi cu zi. Fiecare om este diferit, iar normalitatea este relativă. Faptul că ochii lui nu văd nu-l scoate automat din această realitate.

„În fiece zi realizez că sunt altfel. A fi altfel, pentru mine, înseamnă a te prezenta, a gândi, a acţiona ca o entitate evident distinctă faţă de alţi oameni. Sigur, există oameni pe lumea asta care, întâmplător, pot să nu vadă, pot să aibă o groază de neîmpliniri în planul acesta al integrităţii fizice. Depinde de ei cât de mult vor să facă parte din aşa-zisa normalitate socială sau cât vor să se diferenţieze de semenii lor. Un om este atât de diferit cât îşi doreşte să fie de diferit sau este atât de normal cât îşi doreşte să fie de normal. Aşa cum putem spune că un om poate să facă o mulţime de lucruri, atât cât de mult îşi doreşte să facă”, spune Florin Georgescu.

Lipsa vederii poate părea, pentru unii oameni, o limită imposibil de trecut, o piedică în faţa împlinirii personale pe toate planurile. Lipsa vederii nu a devenit o limită pentru Florin Georgescu şi, dincolo de acest detaliu, el a visat şi continuă să viseze. Nu încetează să-şi dorească lucruri şi luptă în fiecare zi pentru aceste dorinţe.

„Faptul că nu văd, asta nu înseamnă că mi se cuvin lucrurile sau că vin lucrurile de la sine. Nici vorbă! Orice condiţie înseamnă să-ţi doreşti mult, să lupţi mult pentru ceea ce îţi doreşti şi, mai mult decât atât, să ştii să te înconjori cu oamenii care pot participa la aspiraţiile tale, ca să ţi le poţi atinge”, spune Florin Georgescu.

Unii dintre oamenii care i-au arătat drumul în viaţă au fost, bineînţeles, părinţii lui. Nu le cunoaşte chipurile, însă le ştie pe de rost sufletul. Sunt cei care i-au oferit afecţiunea de care are nevoie orice copil. Oameni simpli, care l-au crescut frumos, cu multă iubire şi, atât cât s-au priceput, cu sfaturi demne, care l-au ajutat să devină ceea ce este acum.

„Părinţii mei, sunt convins ca toţi părinţii din lumea asta, din punct de vedere afectiv mi-au oferit absolut tot ceea ce un copil are nevoie pentru o creştere firească, sănătoasă. Nu au avut nevoie de foarte multă educaţie, de foarte multă carte, pentru a şti nevoile emoţionale ale unui copil, pe care să le şi împlinească. Sunt nişte oameni buni, oameni simpli şi extrem de intuitivi. Şi la vârsta asta, eu nu mă pot ascunde de mama. Ea ştie foarte bine ce mi se întâmplă şi de ce mi se întâmplă. Una peste alta, părinţii sunt acea conştiinţă de care noi uităm uneori”, povesteşte el.

Dacă primeşti ajutor, oferi ajutor şi invers

Florin Georgescu a urmat o şcoală specială pentru persoane cu deficienţe de vedere la Târgu Frumos, apoi s-a înscris la Facultatea de Psihopedagogie, în Bucureşti, unde a obţinut licenţa, masteratul şi doctoratul în Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei. Cum au fost posibile toate aceste lucruri? Cu ajutorul prietenilor şi oamenilor care au vrut să îl ajute să-şi atingă fiecare vis.

„Au fost mulţi oameni lângă mine care mi-au oferit o mână de ajutor ori de câte ori am avut nevoie de ea şi realmente m-au ajutat cu tot ceea ce a însemnat pregătirea pe care un student trebuie să o aibă la facultate, de la cititul cărţilor, până la mers cu mine şi căutat prin biblioteci”, îşi aminteşte.

Florin Georgescu a mers şi mai departe. Era student şi locuia la Leu, în căminul Politehnicii. Unul dintre colegii şi prietenii lui, Alexandru Răcănel, l-a convins să închirieze o bicicletă tandem şi să pornească într-o călătorie pe două roţi prin România. Cu ajutorul unei fundaţii, a străbătut „cu pedala” distanţa dintre Bucureşti şi Sighetul Marmaţiei. Apoi, a pornit într-o călătorie pe care n-o va uita niciodată. În 2012, a plecat de la Arad şi a ajuns la Londra.

Nu se fereşte să spună că s-a bucurat de peisajele pe care drumul lung i le-a scos în cale. Oricât de ciudat ar părea, Florin spune că şi un nevăzător poate să îşi dea seama de frumuseţea unui peisaj şi să se bucure de ea: „Contactul vizual este doar unul dintre nenumăratele sensuri în care putem percepe un om sau un loc. Este vorba de incredibil de mici detalii, de la cum se aude vântul cum bate, ce mirosuri iscă el, ce îţi sugerează, cum simţi iarba... sunt o mie şi una de detalii care toate, puse laolaltă, dau un tablou. Aşa-i şi cu oamenii şi cu locurile”.

Bicicleta a devenit ea însăşi una dintre prietenele lui Florin. La început părea greu de îmblânzit. Drumul dintre Arad şi Londra l-a făcut de câteva ori să vrea să renunţe. Distanţe zilnice de peste 100 de kilometri nu sunt un lucru uşor, mai ales pentru o persoană sedentară, cum spune Florin că era înainte de contactul cu ciclismul.  

„Începutul cu bicicleta se întâmpla cam prin 2010 când cu un prieten de-al meu, Alexandru Răcănel, am decis că trebuie să facem ceva, de fapt să facă el ceva pentru mine, ca o modalitate de a combate sedentarismul de zi cu zi. Pe atunci eram student şi, între berile de zi cu zi şi chefurile de seara, plus sesiunile, alte lucruri nu prea erau de făcut. (...) Am făcut rost de o bicicletă tandem cu care am făcut un semi-tur de ţară de la Bucureşti la Sighetul Marmaţiei. (...) A urmat apoi un lucru absolut minunat, şi anume posibilitatea de a parcurge distanţa de la Arad până la Londra în anul 2012, atunci când au fost Jocurile Olimpice de la Londra. A fost o experienţă interesantă, pentru că a trebuit să facem faţă unei rutine masive de mers pe bicicletă. Eu nu pot spune despre mine că sunt un mare sportiv. Eu tot cu chitara, cu saxofonul, cu lucrurile astea extrem de lumeşti. Mi-a fost foarte greu, după prima săptămână de mers pe bicicletă. Începusem să nu mai rezist psihic”, îşi aminteşte Florin.

De la persoanele din jurul lui, Florin nu doar a primit ajutorul, ci a şi învăţat să-l dea mai departe. Alături de prietenul său, Alexandru Răcănel, a înfiinţat Asociaţia Tandem, un ONG prin care încearcă să ajute alte persoane nevăzătoare să îşi găsească drumul spre o viaţă cât mai uşoară şi fericită. Pentru că nu pot avea întotdeauna pe cineva lângă ei şi pentru că trăim într-o eră digitală, Florin şi Alexandru s-au gândit că tehnologiile moderne pot fi adaptate astfel încât să devină utile şi utilizabile şi pentru nevăzători.

La Tandem au cinci domenii majore de interes: mobilitatea, accesul urban, accesul informaţional, educaţia şi sportul. Cei doi au dezvoltat două aplicaţii pentru telefoane inteligente, prin care să accesibilizeze deplasarea prin oraş a persoanelor cu deficienţe de vedere. Prima dintre ele, „Smart Public Transport”, vizează transportul public urban, iar cea de-a doua, „Tandem Navigator”, crearea unei hărţi non-vizuale de care nevăzătorii să se folosească pentru a se orienta în oraş, în zonele pe care le frecventează şi, în cazul în care se rătăcesc, să poată chema un taxi, transmitând coordonatele GPS ale locului în care se află.

Anul trecut, din Asociaţia Tandem s-a desprins Clubul Sportiv „Tandem Arena”, afiliat Comitetului Român Paralimpic, Federaţiei de Şah şi celei de Ciclism. Florin Georgescu a simţit pe propria-i piele ce beneficii poate aduce sportul în viaţa unei persoane cu deficienţe de vedere. Pe lângă combaterea sedentarismului atât de întâlnit la nevăzători, sportul oferă acestor oameni o cale de integrare socială. Florin vorbeşte despre fericirea pe care a simţit-o în jurul său la finalul primului campionatului de biciclete tandem din România, organizat de Tandem Arena. El a învăţat că a avea oameni aproape înseamnă atât de mult pentru un nevăzător, încât a decis să le ofere şi altora acest motiv de bucurie.

„Noi ţinem foarte mult la ideea să promovăm sporturi care se pot practica în echipe mixte, formate din sportivi valizi şi sportivi cu dizabilităţi. Orice sport are nevoie de susţinerea suporterilor, sportul în sine este o modalitate de a socializa cu alţi oameni şi de a te afirma într-o echipă. Până acum, persoanele cu deficienţă de vedere nu au avut parte de competiţii sportive care să fie expuse social. (...) Când aceste competiţii sunt conectate la competiţiile de masă, mentalitatea, atitudinea sportivului cu dizabilităţi se schimbă foarte mult. Oameni destul de timizi, cu trac social, se bucurau realmente de faptul că sunt aplaudaţi, că foarte mulţi oameni îi întrebau de vorbă. Colegii lor de tandem s-au ataşat de ei, au devenit prieteni”, spune Florin.

Florin Georgescu oferă fericire celor din jurul său. Aşa cum a spus chiar el, oamenii nu-i sunt alături pentru că este nevăzător, ci pentru că el le poate dărui ceva: un zâmbet, un sfat, o îmbrăţişare. Pentru el fericirea este o stare colectivă. Dă aici exemplul tragediei din clubul Colectiv, când, spune el, cu toţii am avut ocazia să ne dăm seama că a fi solidar este o cale spre fericire şi că, oricât de mult am vrea să pară altfel, fericirea nu o putem găsi niciodată de unii singuri.

„Zilele acestea, din păcate, am avut cu toţii ocazia să ne dăm seama că un lucru foarte important este nu neaparat fericirea personală, care este conjuncturală şi plină de subiectivism, ci am avut ocazia să ne dăm seama că fericirea ţine şi de solidaritatea umană. (...) Ştiţi foarte bine la ce mă refer, la tragedia de la clubul Colectiv... şi, din păcate, sunt necesare astfel de preţuri pe care nişte tineri trebuie să le plătească, ca să ne dăm seama că nu putem fi fericiţi de unii singuri, ca să ne dăm seama că, în fond, graniţa dintre fericirea personală şi fericirea colectivă este una, uneori, extrem de firavă, extrem de strâmtă”, spune el.

Florin Georgescu ne învaţă că, dincolo de toate greutăţile şi piedicile pe care le întâmpinăm, trebuie să iubim viaţa şi să luptăm, zi de zi, să o facem mai bună. Ce înseamnă fericirea pentru el? Exact acest lucru: iubirea de viaţă şi dorinţa ca el şi cei din jurul lui să trăiască mai bine şi mai bine cu fiecare zi care trece: „Fericirea o aflu deopotrivă atunci când îmi strâng în braţe iubita sau uneori când cânt, alteori când îmi îmbrăţişez un prieten şi îi spun că mâine o să fie mai bine. Fericirea este o conjugare, o declinare permanentă a felului nostru de a iubi viaţa. Fericirea este iubirea de viaţă, exersată de către noi, sper eu zilnic, în diferite moduri şi-atâta tot.”

Citește și: