Clarice DINU
2290 vizualizări 12 mai 2014

La o primă vedere, despre Mihai Răzvan Ungureanu ai fi tentat să spui că aduce, mai degrabă, cu un tocilar. În spatele ochelarilor şi al zâmbetului discret şi uşor nesigur, ţi-ar fi greu să vezi vreun rebel. Într-o discuţie relaxată însă în biroul său din Cobălcescu 42, tranformat într-o a doua casă, uşor îl găseşti pe Mihai Răzvan Ungureanu pe care nu l-ai văzut la televizor. 

Mihai Răzvan Ungureanu este unul dintre cei cinci eurocandidaţi care participă la BRUXELLIST, o campanie marca Gândul şi primul reality show politic din spaţiul public românesc.

URMĂREŞTE AICI BRUXELLIST PRIMUL REALITY SHOW POLITIC DIN ROMÂNIA

VOTEAZĂ-ŢI AICI FAVORITUL PE BRUXELLIST

Cine şi l-ar fi închipuit în arest? Probabil că nimeni. Ei bine, în 1987, când era TR-ist la Constanţa, lucrul acesta s-a întâmplat. „La un moment dat Plutonul din care făceam parte, iritat de cum se purta un ofiţer cu noi, se purta urât, a refuzat să intre în gardă şi asta a însemnat arestarea tuturor pentru câteva ore în cazarmă, n-am fost duşi la comenduirea garnizoanei. Probabil şi-au dat seama că e o revoltă pe jumătate copilărească, pe jumătate naturală şi nu a continuat şirul disciplinar al reacţiilor la adresa unui refuz de a continua un ordin”, îşi aminteşte Mihai Răzvan Ungureanu, care recunoaşte că în armată a suferit de oboseală, de la plantoane şi gărzi, dar şi că unul dintre cele mai grele lucruri a fost „presiunea psihică”. Cel mai dificil moment nu a fost acela când a fost turnat, pentru că în dormitorul pe care îl împărţea cu alţi 29 de soldaţi se plângea de mâncarea proastă, de condiţii, de Ceauşescu. „A existat un moment delicat, momentul în care pe seama a ce se întâmpla la Braşov, la jumătatea lui noiembrie 1987, ar fi fost nevoie de soldaţi pentru a stăvili o revoltă publică. Mi-e teamă că s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat în decembrie când soldaţii să tragă în manifestanţi”, judecă acum MRU momentele din urmă cu aproape 30 de ani.

Revoluţia l-a prins însă la Cluj. Nu l-a luat prin surprindere. Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi, povesteşte el, „lumea se pregătea să iasă în stradă”. „Eram la un curs de slavă veche, ţinut de un profesor foarte drag mie şi de care sunt foarte ataşat, profesorul Caproşu, şi el ne-a spus, întrerupându-şi cursul, că lumea fierbe în Iaşi. Ştiam ce se întâmplă pentru că la revolta din 14 decembrie participau şi colegi mai mari care au răspândit manifeste imprimate cu radiera, împotriva lui Ceauşescu”, povesteşte el.

I-a fost frică? „Nu aveam sentimentul fricii, nu prea aveai timp să îţi fie frică”, spune Ungureanu. Venea dintr-o familie marcată de ce a însemnat comunismul. Unchiul său din partea mamei „a făcut muncă silnică în lagăre de reeducare a tinerilor”. „Pentru un copil de 14-15 ani era o tragedie. Era un om care i-a urât pe comunişti profund”, trage linie fostul premier, care a învăţat un lucru de la unchiul său: „întotdeauna pentru o idee, dacă e o idee bună, mergi până la capăt, fără să cauţi decontul pentru ceea ce faci”. Şi o precizare: „Nu mă refer des la aceste episoade, pentru că nu le consider excepţionale, a suferit o ţară întreagă”.

Telefonul de la Andrei Pleşu

În politică a intrat la aproape 10 ani de la Revoluţie. Era la Iaşi, iar Andrei Pleşu, pe atunci ministru de externe l-a chemat la Bucureşti să-i fie secretar de stat. „Andrei Pleşu m-a sunat să vin.  Mi-a spus: „am nvoie de ajutorul tău”. Răspunsul meu a fost: „Cu mare drag, dar nu mă pricep”. ”Înveţi tu repede””, îşi aduce cum şi-a „negociat” intrarea în politică. Oferta a fost „bulversantă”, recunoaşte. L-a sunat pe tatăl său pentru un sfat. „Era o zi însorită, ne-am plimbat pe Copou, a rămas si el perplex şi mi-a zis: „în momentul ăsta decizi singur, nu am ce sfat să-ţi dau, s-ar putea să fie bine, s-ar putea să fie greu, ţie ce-ţi spune sufletul?”.

A ales să plece la Bucureşti. tatăl său l-a condus până la tren: „Ţin minte că am plecat fără ceas şi mi-a dat ceasul său, e singura amintire pe care am luat-o de acasă”. Îl are şi acum: „Zilele trecute chiar l-am găsit prin casă”.

În anii aceia l-a cunoscut şi pe Traian Băsescu. El secretar de stat la Externe, preşedintele pe atunci ministru al Transporturilor. „Ne-am mai şi hârâit în guvernul Radu Vasile pentru că el insista să nu se facă al doilea pod peste Dunăre. Mandatul meu ca secretar de stat era să se facă, toată comunitatea internaţională insista pentru al doilea pod peste Dunăre. Avea şi el argumentele sale, mai curând tehnice, probabil se putea găsi un compromis. De multe ori, şedinţele de guvern erau marcate de schimburile de replici legate de podul peste Dunăre”, îşi aminteşte.

Telefonul de la Tăriceanu

Oferta de a face marele pas în politică a venit însă nu de la Traian Băsescu, ci de la Călin Popescu Tăriceanu. În 2004, era la Viena, coordonator la Iniţiativa de Cooperare pentru Europa de Sud-Est. A primit un telefon de la fostul şef al PNL, desemnat premier la acea vreme, care i-a propus funcţia de ministru de Externe. „Eşti la Bucureşti?” „Nu sunt la Bucureşti”. „Vino la Bucureşti, uite despre ce e vorba”, povesteşte rapid dialogul cu Călin Popescu Tăriceanu. „Cu voioşie şi cu foarte multă naivitate am făcut pasul în politica la nivel central”, spune Ungureanu, care recunoaşte că relaţiile prieteneşti de la începuturile guvernului Alianţei DA s-au transformat curând.

Motivul: „puterea este cea mai mare tentaţie în politică căruia puţini îi rezistă”. „Majoritatea cazurilor, cei care nu au cunoscut puterea trec printr-o criză a propriei identităţi şi, mai ales dacă eşti om tânăr, te încearcă uneori vanitatea. Şi multora li se întâmplă să cedeze în faţa autorităţii şi să considere că este definitivă sau binemeritată. Puterea nu este chiar aidoma unei femei frumoase şi disponibile. Nu, este aidoma unei persoane care a trecut prin viaţă şi îşi cunoaşte clienţii foarte bine şi dă fiecăruia ce merită”, trage acum linie Ungureanu, care admite că în câteva rânduri s-a gândit să renunţe şi chiar să părăsească ţara.

Uitându-se înapoi, spune că a „primit lovituri dure, dar un clasament nu ştiu”. ”Eu nu ţin minte lucrurile rele care mi se întâmplă, refuz arhivarea. Dacă le redescopăr, le iau cu titlu de inventar”.

Cum „s-a vândut” lui Băsescu

Mandatul său de ministru de Externe s-a încheiat destul de rapid. Relaţia cu Călin Popescu Tăriceanu s-a deteriorat, iar în vara lui 2006 a intrat într-un „impas pe termen lung”.  „Anunţul retragerii trupelor din Irak mi-a arătat că e influenţabil, care poate fi şi superficial în ciuda vârstei şi experienţei”, povesteşte. Era la Galaţi, nu a fost anunţat de decizia partidului şi s-a gândit chiar şi la demisie. „Întâi m-am suit în maşină, am rugat şoferul să zboare la Bucureşti, la un moment dat m-am aşezat eu la volan. Măturisesc că am mers şi cu 180 la oră, am avut noroc de şosele goale, l-am sunat pe premier ca să înţeleg despre ce e vorba, răspunsul a fost neconcludent, a fost o decizie de partid. Am vorbit cu ambasadorul SUA la telefon, imediat după discuţia cu premierul. Apoi l-am sunat pe preşedntele Băsescu şi l-am întrebat foarte franc, direct: „Ştiţi sau nu ştiţi despre asta?”.  Preşedintele a recunoscut că nu ştia nimic, mi s-a părut surprins. Poate că era, poate că juca, nu ştiu, mi s-a părut surprins”, povesteşte Ungureanu. I-a cerut preşedintelui convocarea unei şedinţe CSAT. În primă instanţă, răspunsul a fost: „ Păi nu, vino la Bucureşti să vedem, să vedem, hai să ne întâlnim, să vorbim”. Ulterior acest lucru s-a întâmplat, iar el alături de ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu au votat împotriva luipremierului: „Atunci s-a compromis ce nu rămăsese compromis în relaţia cu Tăriceanu”.

Au urmat apoi momentele Revelionului Integrării, în care a fost acuzat că i-a furat invitaţii lui Tăriceanu pentru a-i duce la evenimentul lui Băsescu - „O ceremonie frumoasă care se transforma în parastas politic” - şi cel al românilor arestaţi în Irak de americani după ce au fost surprinşi fotografiindu-se pe tanc, „o chestiune de ordin consular care a ajuns ca informaţie scrisă în noiembrie 2006 la cabinetul prim-ministrului”.

„Undeva pe 2 februarie prevenit de câteva titluri din ziare, cum că MAE nu a răspuns cum se cuvine la situaţia celor doi din Irak, văd şi o declaraţie a lui Tăriceanu că ministrul de Externe e de vină. Pun mâna pe telefon, au avut loc două discuţii destul de aprinse, neplăcute, la capătul cărora l-am întrebat direct: „Tu vrei portofoliul meu de fapt. Ţie ti se pare că portofoliul este neacoperit politic”. „Da, că te-ai vândut”. Asta cu vânzarea, pe mine mă enervează. Atunci i-am zis, bine, începând de mâine, patru, ai demisia mea”, povesteşte cum şi-a încheiat mandatul de ministru de Externe.

Mandatul de premier şi filmul sovietic

Preşedintele Traian Băsescu i-a cerut atunci să nu plece, tot el i-a propus ulterior funcţia de şef al SIE, dar şi pe cea de premier în 2012. „A existat un argument, o întrebare căreia nu-i poţi face faţă ezitând. Şi această întrebare este: ”eşti pregătit să faci tot ceea ce poţi pentru ţara ta, dacă politic circumstanţa e întrunită?. Asta a fost întrebarea: eşti pregătit pentru acest lucru?”, iar răspunsul lui Ungureanu a fost da, însă după o lămurire necesară, anume „raportul dintre noi, preşedinte-premier”. „Răspunsul a fost colaborăm instituţional” şi a fost decisiv, susţine Ungureanu. „Niciodată nu mi-a cerut cineva, de la preşedinte, care e cea mai înaltă magistratură, până la demnităţi de rang inferior, să-mi depăşesc competenţele pe care le aveam. De ce mi s-a întâmplat mie asta şi altora nu, nu ştiu. Nu am fost pus niiodată în situaţia asta”, spune el.

Mandatul a fost însă unul neaşteptat de scurt. Cu o noapte înainte de votul pe moţiunea de cenzură care a dărâmat guvernul la trei luni de la instalare a negociat şi el, şi preşedintele, iar după o noapte albă, când a urcat în maşina cu care a mers la Parlament, un singur lucru i-a trecut prin minte: „m-am gândit că voi avea prilejul că să dărâm moţiunea de cenzură”.

Ce a urmat însă, spune că aduce cu un „film sovietic”. „Au fost oameni care în sprijinul cărora m-am încrezut până în ultimul minut înaintea începerii şedinţei, care s-au uitat în ochii mei şi mi-au zis ”interesul naţional o cere, suntem alături de tine”, dar ritos, dintr-un singur neuron. Scena următoare, ca într-un film sovietic, Emil Boc aşezat pe o canapea în faţa televizorului în care rulau imagini de la vot, şi undeva clar apare diferenţa de patru voturi. L-am văzut pe Emil Boc, cu ochii umezi, îşi ia capul în mâini şi suspină. Imaginea acea mi-a garantat onestitatea lui”, îşi aminteşte. A vorbit atunci şi cu Traian Băsescu: „nu a fost vorba de consolare, asta e”.

„Sunt un om liber, n-am apetenţe de sclav”

 Sunteţi omul lui Traian Băsescu? „Nu sunt omul nimănui - vine fără timp de gândire răspunsul-  Ce însemnă să fii omul cuiva? Eu nu am fost niciodată omul cuiva, în primul rând pentru că ştiu câte parale fac, în al doilea rând pentru că sunt un om liber, n-am apetenţe de sclav. Mi-e foarte bine aşa cum sunt şi nu consider că prin a deschide slugarnic uşa cuiva, ajungi să dormi mai bine seara. Omul cuiva nu sunt, sunt fiul părinţilor mei, sunt tatăl copilului meu, sunt ceea ce sunt pe seama profesorilor mei, dar nu mai mult de atât”.

Probabil de aceea în cea mai mare dificultate nu l-au pus oamenii politici, ci fiul său cu întrebarea „Ce este moartea şi de ce?”.

În rest, mai vii rămân în memorie Alexandrina Ioniţă, învăţătoarea „cu o mare capacitate empatică, un substitut de mama”, „profesorul de chimie Ioan Martinuş care m-a convins să devin olimpic la chimie”, profesorul de franceză care făcea audiţii din Joe Dassin la laboratorul de fonetică, dar şi anii de liceu în care visa să fie un star rock, fiind basistul trupei Graphics. Tot atunci, în liceu şi-a cunoscut şi soţia. „Ne-am reîntâlnit la finalul facultăţii. Prima întâlnire a fost pe stradă. Nu era un fan al trupei”

Citește și: