Crenguta Nicolae
1192 vizualizări 1 dec 2018

Europa naţiunilor a eşuat, iar visul integrării europene a fost trădat, căci Europa înseamnă unificarea oamenilor, nu integrarea statelor.

Oricine e în Europa în acest moment, localnic sau imigrant, este deci cetăţean al Republicii Europene şi suveranitatea statelor se înlocuieşte cu suveranitatea cetăţenilor, proclamă un manifest al unui ONG cu sediul la Berlin, denumit European Democracy Lab.

Manifestul, lansat la 10 noiembrie cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, este doar una din expresiile unui curent de opinie care susţine că tensiunile soldate cu ascensiunea extremei drepte în Europa ar trebui combătute prin metoda tăierii nodului gordian, respectiv prin considerarea ca desuete a tuturor conceptelor legate de naţiune - stat naţional, stat-naţiune, stat suveran, graniţe naţionale, naţionalităţi, mândrie naţională, naţionalism.

Pentru autorii germani, austrieci, elveţieni ai Manifestului, aceste concepte corespund unei epoci în care Europa a asuprit şi jefuit alte continente, astfel încât acum a venit vremea să-şi spele păcatele, împărţindu-şi teritoriul cu cei alungaţi cândva de europeni de pe pământurile lor. Pentru unii, ele sunt desuete pentru că au fost folosite cu succes de prea mulţi politicieni ca pretexte pentru alimentarea urii de rasă şi pentru declanşarea războaielor ce au devastat tocmai Europa. În fine, pentru alţii sunt desuete pur şi simplu, pentru că furnizează argumente emoţionale localnicilor din ţările UE care se opun rezolvării prin imigraţie a problemelor economice generate de scăderea natalităţii şi îmbătrânirea populaţiei.

În forma lui cea mai delicată, acest curent de opinie a influenţat inclusiv discreţia cu care preşedintele francez Emmanuel Macron a marcat împlinirea celor 100 de ani de la terminarea războiului, cu ideea că nu e loc de festivism, sentiment al victoriei sau mândrie naţională acolo unde e vorba de milioane de morţi, răniţi, îndoliaţi şi refugiaţi.

Deşi Macron a ţinut să spună că ”naţionalismul este o trădare a patriotismului”, conservatorii din toată Europa s-au simţit imediat atinşi şi au reclamat că o atitudine precum cea a lui Macron de fapt nu ajută la diferenţierea dintre naţionalism şi patriotism, ci dimpotrivă, face ca patriotismul să devină din capul locului suspect de derivă xenofobă. Pentru conservatori, centenarul din 2018, fie că e vorba de sfârşitul războiului sau de întemeierea statelor moderne - Finlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, România, Ţările Baltice - trebuie să fie aşa cum au fost dintotdeauna festivităţile legate de amintirea lui 1918, un prilej de sărbătoare fără niciun fel de surdină sau de încercare de a resemnifica evenimentul drept o ocazie de a-i culpabiliza indirect pe europenii tentaţi să vorbească prea mult de mândrie naţională.

În forma lui cea mai directă, curentul de opinie mai sus pomenit este exprimat îndeosebi de activiştii progresişti şi lucrătorii umanitari care au avut de-a face cel mai mult cu refugiaţii în ultimii ani şi care cunosc cel mai bine ce dificultăţi au de luptat aceştia în încercarea lor de a ajunge în Europa, fie că zac cu lunile în tabere aglomerate, ca în Grecia, fie că sunt prinşi de iarnă pe drum, cum se întâmplă acum în Bosnia şi Croaţia. În octombrie, o jurnalistă irlandeză relata cum un somalez trimis înapoi anul trecut din Italia în Libia şi-a dat foc într-o tabără din Tripoli, după ce le-a spus celor din grupul lui că şi-a pierdut speranţa să mai fie vreodată transferat într-o ţară sigură. Pe Twitter, jurnalista a fost abordată de Marie Louise Seeberg, profesoară la Universitatea Metropolitană din Oslo cu specializare în ”migraţie, naţionalism, refugiaţi, graniţe, transnaţionalism, relaţii etnice”, care i-a spus că articolul este bun, dar că din păcate nu-l poate distribui mai departe pentru că în el apare sintagma ”migranţi ilegali”, or, migranţii sunt pur şi simplu oameni şi nu li se poate aplica unor oameni eticheta de ”ilegali”, referirea corectă fiind ”oameni în mişcare”.

Ce legătură au toate acestea cu titlul nostru ori cu sărbătoarea naţională de 1 Decembrie? Toate reacţiile descrise mai sus pornesc din emoţii puternice, din mari frustrări legate de diferenţele de înţelegere a ceea ce este sau ar urma să fie raportul între UE şi componentele ei - state, naţiuni, regiuni, cetăţeni. Construcţia europeană a început să golească progresiv de sens sentimentul de mândrie naţională, înlocuindu-l cu conştiinţa apartenenţei la Europa comună, aceea care a reuşit să asigure pacea continuă pe continent. Numai că Europa comună, mai ales de la criza economică încoace, nu e deloc o realitate clară. Pentru unii e un amestec benefic de culturi şi naţii, care poate continua la infinit să-şi schimbe compoziţia de pe urma imigraţiei interne şi externe şi astfel să împiedice renaşterea conflictelor între naţiuni care au dus la războaiele din secolul trecut. Pentru alţii e doar o piaţă cinică a bunurilor şi a forţei de muncă, unde statele cele mai bogate devin mereu mai bogate şi mai puternice cultural, iar cele mai sărace nu reuşesc niciodată să scape de sărăcie, ba îşi pierd şi identitatea culturală în faţa celorlalte.

Teama de pierderea identităţii culturale este cu atât mai pronunţată cu cât e vorba de ţări mai mici, mai destructurate social în urma crizei ori mai depopulate ca efect al tranziţiei, în cazul fostului bloc comunist. Aceasta este explicaţia pentru care Ungaria s-a opus cel mai intens cotelor de refugiaţi cerute de Germania; tot de asta, Pactul Global pentru Migraţie, care urmează să fie semnat inclusiv de România în decembrie, a agitat aşa de tare apele în Slovacia, încât ministrul de externe şi-a dat demisia după ce parlamentul a respins documentul în această săptămână. La fel se explică şi senzaţia de lipsă de repere şi de rătăcire care îi împinge pe cetăţenii din multe state europene să se refugieze în religia care a însoţit cel mai mult istoria lor naţională, indiferent cât de credincioşi sunt ei acum sau de cât respect au pentru ierarhii şi acţiunile bisericii respective: cozile de mii de români de la inaugurarea Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti şi milioanele de polonezi care s-au adunat toamna trecută la graniţele ţării ca să se roage rozariul ”pentru salvarea naţiunii” sunt una şi aceeaşi realitate.

De aceea e aşa de greu să găseşti acum tonul potrivit şi echilibrul când vrei să te referi la Ziua Naţională, Ziua Centenarului, Marea Unire. Chestiunile de mai sus nu le-am văzut discutate sincer şi coerent nicăieri, poate de frică (nu e plăcut să fii etichetat drept globalist marxist sau, dimpotrivă, drept naţionalist troglodit, dacă zici că realitatea e mai nuanţată decât o descrie fiecare dintre taberele ideologice), poate pur şi simplu fiindcă e mult mai comod să te refugiezi tot în ce ştii să faci mai bine: dacă eşti la putere scoţi la repezeală un clip festivist cu clişee dinainte de 1989 şi cerţi opoziţia că bârfeşte ţara la Bruxelles, dacă eşti în opoziţie te foloseşti de 1 Decembrie ca să repeţi în stradă lozinci obscene contra puterii şi să ameninţi că pleci şi tu din ”ţara asta de c...” care n-a realizat nimic pe lumea asta şi nu merită decât dispreţ. Şi probabil că e normal pentru toţi să facă aşa, din moment ce nici nu prea mai ştiu ce a fost înainte sau după 1 Decembrie - la ce bun să mai facem eforturi să citim istorie, când uite ce prezent avem, ce proşti sunt ”ăştia”, ce rău e totul?

Citeşte şi Bătrâna Românie

Aşa se face că dintre toţi cei veniţi să spună discursuri la şedinţa festivă din Parlament cu ocazia Centenarului, poate cel mai potrivit i-a aparţinut tocmai principesei Margareta, cu pronunţia ei stâlcită în româneşte şi cu tonul ei rece şi sec, aproape sumbru: ”Poporul nostru a pornit la război cu cântecul pe buze, pentru că se ducea să lupte pentru visul lui de secole. Dar visul a fost împlinit cu un sacrificiu uman fără precedent. (...) Astăzi, după o sută de ani, cugetul nostru se bucură, în timp ce sufletul nostru lăcrimează. Despre tragedia românească din acei ani, suverana României Mari spunea: «câte sacrificii, ce măcel, câtă moarte» (...) Să fim mândri pentru Marea Unire din 1918 şi recunoscători pentru pagina glorioasă scrisă de Armata noastră. Dar să nu uităm niciodată că fiecare familie de români a fost în doliu la acea vreme.” Această invitaţie la complexitate a trăirii şi la o reflecţie echilibrată pare greu de urmat atâta vreme cât şi la noi, şi în restul Europei se aud doar vocile care şi în raport cu trecutul, şi în raport cu prezentul sunt dispuse fie să glorifice, fie să veştejească totul fără nuanţe. Dar ea e necesară - ca să nu pierdem contactul cu realitatea.

Iar pentru cine suspectează că evocarea discursului principesei ar avea vreo legătură cu vreun sentiment promonarhist (nu are), merită amintită probabil cea mai frumoasă definiţie a patriotismului venită din partea unui om din popor. Ea îi aparţine lui Ion Luca Caragiale, unul dintre mulţii români emigraţi din cauza prezentului dezolant al epocilor în care au trăit şi a apărut în ziarul Universul din 24 septembrie 1899: ”Când ar fi să dau vreo povaţă unui tânăr român, iată pe care i-aş da-o: «Tinere, să-ţi fie patria scumpă şi sfântă ca şi mama ta! S-o iubeşti şi s-o respectezi din adâncul sufletului tău! De dragostea şi de respectul tău pentru ea să nu faci vreodată reclamă şi paradă. Ba, ai dreptul şi datoria să urăşti, să loveşti, să sfărâmi pe acei fraţi ai tăi ticăloşi, cari, în loc s-o iubească şi s-o respecteze ca pe o mamă cuminte, onestă şi severă, o curtează, o măgulesc şi o exaltează ca pe o bătrână cochetă, nebună, bună de tocat!» Atât despre patrie - şi sper că-n tot ce am scris nu se va găsi despre frumoasa şi generoasa mamă vreo altă tiradă."

 

Citește și: