Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
30143 vizualizări 16 mai 2013

 

     Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău conştient nu i-am făcut pe atunci decât mamei.

     Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut în conştiinţă într-o zi când am citit în Platon următoarea afirmaţie: „Dacă moartea ar fi sfârşitul a tot, cei mai în câştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi”. Citatul  e exact până la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea acum, dar şi de atunci, când am închis cartea şi am gândit cu neasemuit orgoliu: „Ei bine, Platon, moartea nu e sfârşitul a tot? Adică, ce mai urmează? Întrucât virtuoşii ar avea alt destin final decât ticăloşii?”.

     Aici e cazul să adaug că, deşi aveam pe atunci 16 ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau, de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: „Ai murit, te mănâncă viermii...”.

     Să zicem că de două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură, dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfârşitul a tot? Hadesul şi Câmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să coboare acolo şi să le dea sânge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum povesteşte Homer?

     Aveam pe atunci în şcoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scârbă, le scutura de coperţi ca şi când s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii pornografice şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stârnind în mine o astfel de ură încât nici la maturitate nu m-am eliberat de ea.

     După ce dădusem de pasajul lui Platon, am spus în clasă: „Dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul subdirector Laţcu, dacă, adică, şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănânce viermii pe amândoi şi nemurirea să înceteze”.

     Marin Preda, „Cel mai iubit dintre pământeni”.

     Astăzi este 16 mai şi e joi. În 1980, 16 mai a căzut într-o vineri şi l-a lăsat pe Marin Preda fără suflare. A murit singur, după ce băuse enorm, în camera lui din Palatul Mogoşoaia.

Citește și: