Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
10465 vizualizări 28 mar 2014

George Friedman a vizitat România, ultima oară în primăvara anului trecut. Atunci,  în cadrul unei prelegeri susţinute sub înaltul patronaj al Guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, a emoţionat auditoriul, declarând: “România trebuie să fie responsabilă de propria soartă. Nu există altă cale, NATO şi Uniunea Europeană nu vor avea grijă de voi”. Cei care s-au opărit ascultând acest adevăr urmau să mai treacă printr-un şoc: scutul de la Deveselu nu e nimic mai mult decât un simbol.

Dar nu aceste opinii ale lui Friedman ne interesează acum. Vreau să vă dau o mostră – foarte interesantă – de analiză geostrategică, aşa cum apare în cartea ”Următorii 100 de ani”, publicată în 2009 (tradusă şi la noi, de Editura Litera, în 2012).

O singură precizare, înainte de a intra în substanţa analizei: nu trebuie să vă îndoiţi că George Friedman vede Statele Unite ca singură mare putere şi în următoarea sută de ani.

În deceniul 2010-2020, ”coşmarul strategic al Rusiei în zona baltică” va atinge apogeul, previzionează autorul. Iată de ce: ”În timpul Războiului Rece, distanţa de la Sankt Petersburg la linia de front a NATO era mai mare de 1600 de kilometri. Astăzi (reamintesc, cartea a fost publicată în 2009), e de 110 kilometri (...) Cele trei ţări baltice au fost cândva membre ale Uniunii Sovietice. Fiecare a devenit independentă după căderea comunismului. Apoi, pe rând, au intrat în NATO (...) Europenii sunt prea adânciţi în ciclul lor decadent de existenţă,  ca să mai aibă energia de a profita de situaţie. Ruşii nu-şi vor risca, totuşi, propria securitate naţională, bazându-se pe asta (...) Includerea ţărilor baltice, alături de Polonia, în NATO, a mutat graniţele NATO extrem de aproape de inima Rusiei. Pentru o ţară ca Rusia, invadată de trei ori în ultimii 200 de ani, nu se pune problema să se liniştească la presupunerea că NATO şi membrii săi nu reprezintă o ameninţare. Din punctul de vedere al ruşilor, poarta principală de invazie a ţării este nu doar larg deschisă, dar se află în mâinile statelor ostile. Ţările baltice nu i-au iertat niciodată pe ruşi, pentru că le-au ocupat.

Polonezii sunt la fel de supăraţi şi nu au nici cea mai mică umbră de încredere în intenţiile Rusiei. Acum, că sunt membre NATO, ţările acestea formează linia de front (...) Or fi ruşii paranoici, dar asta nu înseamnă că nu au inamici. De aici poate porni orice confruntare. Ruşii pot trăi cu o regiune baltică neutră. Trăind însă alături de o regiune baltică membră NATO, se confruntă cu un risc pe care, pur şi simplu, nu şi-l pot asuma (...) Polonezii vor spijini ţările baltice. Ruşii vor atrage Ucraina în alianţa lor cu Belarus şi vor masa forţe de-a lungul întregii graniţe poloneze şi înspre sud, până la Marea Neagră. În acel moment, ruşii vor încerca să-i neutralizeze pe baltici (...)”.

Despre ceea ce ne interesează acum (repet, cartea e publicată în 2009): ”Ucraina şi Belarus sunt de mare importanţă pentru rusi. Dacă aceste două ţări ar cădea în mâinile inamicilor – de exemplu, prin aderarea la NATO – Rusia ar fi în  pericol de moarte. Moscova se află la circa 320 kilometri de graniţa cu Belarus, iar Ucraina la mai puţin de 320 kilometri de Volgograd, fostul Stalingrad. Rusia s-a apărat împotriva lui Napoleon şi a lui Hitler prin distanţele mari care despărţeau graniţele de centrul ţării. Fără Belarus şi Ucraina, acest element-cheie se pierde, căci nu mai există destul teren care să ducă la moartea inamicilor. Desigur că este absurd să ne imaginăm că NATO ar reprezenta o ameninţare pentru Rusia. Dar ruşii gândesc în etape de câte 20 de ani şi ştiu cât de repede devine absurdul posibil”.

O ultimă frază, care merită citită de câteva ori: ”Indiferent ce va face restul Europei, Polonia, Cehia, Ungaria şi România vor rezista avansurilor Rusiei şi vor fi gata să accepte orice înţelegere cu Statele Unite pentru a câştiga sprijinul acestora”. Gata să accepte orice înţelegere, cu excepţia Poloniei – îmi vine să adaug. 

Citește și: