57 vizualizări 17 ian 2011

Greu de estimat cât de curând şi alţi tunisieni, în afara acoliţilor care îşi văd vilele vandalizate, vor începe să-l regrete pe fugarul preşedinte Zine El Abidine Ben Ali, însă se prea poate să fie destui români. Dintre aceia care, prin 2007-2008, au beneficiat de oferte turistice subvenţionate printr-un program guvernamental al "dictatorului", care miza pe o mai mare deschidere a ţării către turişti.

În acei ani de dinaintea crizei, cam 30.000 de români pe an călcau pe tărâmul anticei Cartagina, în sejururi de şapte zile la patru stele (plus avion cu toate taxele incluse!) pentru circa 300 de euro. În afara unor apostrofări atunci când au fotografiat portrete de-ale lui Ben Ali sau patrule de poliţişti, nu cred că cineva o fi simţit că se află într-o "dictatură".

Nici luna de tulburări dinaintea fugii preşedintelui nu a izgonit turiştii ca ultimele zile, în care suedezi şi germani veniţi la vânătoare s-au trezit sechestraţi şi bătuţi sub acuzaţia că ar fi "terorişti străini". Armata este de partea "revoluţionarilor", dar revoluţie fără sânge nu se poate. Cineva trebuie să plătească, fie şi simbolic, ceea ce "tiranul" nu va mai plăti niciodată.
Până ce aparatul de stat pe care fostul preşedinte îl controla deplin negociază cu firava Opoziţie formarea unui guvern de uniune naţională, nu strică nişte lupte de stradă şi împuşcături, pe post de "mineriade". Păi cum altfel, fără pic de sânge, să se poată justifica ulterior nişte "certificate de revoluţionar"?
Care tot nu vor aduce decât nişte firimituri din avuţia ţării noilor democraţi ajunşi la putere în zilele următoare. Grosul puterii economice va rămâne în mâinile clanurilor care controlau totul în ţară şi prin care veneau puţinii investitori străini, cărora le-a fost uşor să găsească un modus vivendi cu un "dictator".

A nu se înţelege că le "era mai bine înainte" tunisienilor, care fără "PCR" (pile, relaţii, cunoştinţe) nu puteau face nimic în ţara lor decât să emigreze. Însă, nici Facebook, nici Twitter sau telefoanele mobile care fac poze nu oferă garanţii că revoluţiile nu mai pot fi furate precum în România anului 1989 şi că "mai binele" depinde doar de voinţa tunisienilor.
Nemulţumirea populară reală a avut rolul decisiv în izgonirea lui Ben Ali, iar prietenii dictatorului de la Paris şi Washington au fost la fel de surprinşi ca însuşi fugarul. Un regim de tipul celui al lui Hosni Mubarak din Egipt pare să fi apus, deocamdată, la Tunis. Nimeni nu ştie ce va urma. O democraţie măcar precum în Turcia sau un regim care nu se va putea legitima în ochii cetăţenilor şi ai altor state decât ca luptător contra gherilelor islamiste, după cum este cazul în Algeria?
Fără a face calcule politice, probabil că cei mai mulţi "revoluţionari" numai speră că, într-o bună zi, vor putea trăi şi în ţara lor ca în Franţa sau Canada. Cum sigur sperau mulţi români care acum îl regretă pe Ceauşescu. În aceste zile, tunisienii intră în acelaşi tunel la capătul căruia românii încă nu au dat măcar de luminiţa palidă care să le indice ieşirea.

Citește și: