Raluca ION
Raluca ION
20038 vizualizări 6 dec 2013

Luna trecută am primit un telefon de la banca la care am cardul de salariu. „Bună ziua, v-am sunat să vă dau o veste bună”, mi-a spus vocea feminină plăcută de la celălalt capăt al firului. „Ce noroc pe mine!”, îmi zic în gând, ceea ce trecut prin filtrul politeţii se traduce, cu voce tare în „spuneţi, vă rog”. Aflu, din eufemism în eufemism, că sunt un client valoros, care are venituri eligibile şi care face de pe contul său tranzacţii care umplu banca de respect. Deja mă aşez mai confortabil în scaunul meu cu spătarul puţin şubred, ca într-un fotoliu impunător de CEO: aşadar nu mai sunt un angajat oarecare, sunt un client valoros, care nu ia la sfârşit de lună un salariu, ci dispune de resurse financiare şi care nu îşi plăteşte de pe card lumina, telefonul şi cumpărăturile de la supermarket, ci face tranzacţii. Femeia asta a intrat de un minut în viaţa mea şi iată că mă simt deja mult mai bine şi sunt şanse ca în următoarele 30 de secunde să ajung la exaltare. Pentru că am un statut atât de privilegiat pot primi, fără pic de birocraţie, 55.000 de lei credit cu un singur drum la bancă. Parcă-i şi simt în cont, nu alta, şi, chiar dacă nu o să profit acum de această ofertă preferenţială, mă simt brusc cuprinsă de linişte. „Uite, domn’e, la o adică nu mi-ar fi deloc greu să obţin banii ăştia. E doar un singur drum la bancă, doar o staţie de autobuz mă desparte de maşina vieţii mele”.

Îi explic totuşi că suma mi se pare nerealistă, că am deja un credit imobiliar, adică un produs bancar care, în realitatea vieţii mele, se traduce în: „plătesc 30 de ani pentru un apartament construit pe vremea lui Ceauşescu la periferia Bucureştilor”. Şi îi mai spun că, potrivit propriilor condiţii de creditare, banca nu are în acest moment cum să îmi dea aceşti bani. Închei conversaţia cu o glumă cordială: o rog să fie atentă data viitoare când mă sună, ca să nu se trezească cu mine la ghişeu, spunându-i că am venit să-mi iau banii. Râde.

Primesc, ieri, un sms în care sunt informată că mai am o lună să beneficiez de creditul de 55.000 de lei cu un sigur drum la bancă şi o rată de „doar” 1208,21 de lei pe lună. Însă, înainte să mă înfiinţez la sucursală cu o adeverinţă de salariu în mână şi cu o pungă pentru bani în cealaltă, îmi aduc aminte de o altă întâmplare.

Cu un an şi ceva în urmă, în timpul freneziei creditului în trei acte, soţul meu era sunat săptămânal de către funcţionarii de la banca unde avea el cardul de salariu. Afla şi el ce client minunat e, cât de uşor poate obţine un împrumut şi cât de păcat ar fi să nu profite de o ocazie rară. După vreo două luni de telefoane, ne-am gândit că poate ne-ar prinde bine banii şi, într-o bună dimineaţă, s-a prezentat la bancă. Am aflat, cu această ocazie, că, pe lângă cele trei acte ale lui, mai era nevoie de trei acte ale mele. Apoi a mai trebuit să aducem alte şi alte acte: extrasele mele de cont pe trei luni, neapărat cu ştampilă, actul de proprietate pe casă, contractul de credit imobiliar, decizie de impunere de la administraţia financiară, declaraţii de venit ş.a.m.d. Creditul în trei acte se transformase brusc într-un nou produs, special dedicat nouă: creditul în cinşpe acte.

Pe când semnăm zecile de pagini ale cererii în triplu exemplar, funcţionara primeşte un telefon de la un client şi deducem din conversaţie că omului i s-a respins cererea de credit pentru că primise o primă de Crăciun. E ceva suspect la mijloc, şi-au zis cei din Centrală care au văzut că avut într-o lună venituri duble faţă de cele trecute în contractul de muncă. Ne întoarcem însă la cererea noastră, la care semnăm de zor. „Dar nu vreţi şi un card de credit? E păcat să nu vă faceţi”, ne spune mămoasă funcţionara şi începe iar să întocmească o cerere kilometrică, căreia îi dă din nou print în trei exemplare. Plecăm extenuaţi acasă, iar după câteva zile primim un telefon. Ne-a fost respinsă şi nouă cererea, dar funcţionara cea mămoasă ne spune că nu-i nimic. Putem depune, săptămâna următoare, o alta. Am început să râdem amândoi, ca la montajul unei comedii bune în care am jucat rolurile principale.

Mă bucur astăzi că nu am primit atunci acel credit şi că viaţa mea este acum mai uşoară cu o rată în minus. La fel cum mă bucur că m-am dus atunci la bancă şi am avut o confirmare în plus a unui adevăr extrem de simplu: banii nu pică din cer, aşa cum încearcă să te convingă zecile de campanii publicitare.

Văd că acum rulează pe tv o nouă reclamă despre cât de uşor e să iei un „cre-dit de ne-voi per-so-na-le”. Nu e deloc uşor, condiţiile s-au înăsprit şi vremea creditelor „doar cu buletinul” este, din fericire, ce-i drept, demult apusă. Băncile vor să dea acum bani doar celor care le furnizează garanţii de o mie la sută, în condiţiile în care garanţiile pe care le oferă ele însele sunt minime. Însă, chiar dacă dau credite extrem de greu, continuă să menţină, prin marketing agresiv, mitul că poţi obţine, la o adică, sume mari extrem de uşor. Mitul că banii sunt ieftini, pe care pare să fi ajuns să-l creadă şi angajaţii instituţiilor respective.

Această practică distruge noţiunea de valoare a banului, dă peste cap radarul care ţine în echilibru viaţa financiară a fiecăruia dintre noi şi ne face să ne întindem mai mult de cât ne ţine plapuma, cu consecinţe adesea dezastruoase. Chiar dacă nu te grăbeşti să aplici, în momentul în care vezi spotul tv, pentru un împrumut, rămâi de multe ori cu falsa idee că odată, când vei avea nevoie, vei fi acoperit din punct de vedere financiar. Şi tot marketingul îţi induce ideea că atunci când, într-un final, obţii împrumutul, procesul de rambursare este un mic detaliu. Doar reclama unei firme care se ocupă de recuperarea de datorii îţi arată cât de omenoşi sunt cei care au de primit bani de la tine.


 

Citește și: