Gandul.info
Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2310 vizualizări 8 mar 2018

„Se încearcă în mod fals acreditarea ideii că procurorii sunt inamicii societăţii. (...) Constituţia României nu face nicăieri vorbire despre dreptul la linişte al celor care încalcă legea”, a afirmat preşedintele Klaus Iohannis, astăzi, la bilanţul Ministerului Public. Şi a continuat: „Din păcate, acum nu se discută despre chestiuni de fond, ci se încearcă intimidarea celor care aplică legea. Cu atât mai important este acum ca magistraţii să nu uite niciun moment rolul esenţial pe care îl au, ca reper de moralitate în societatea românească. Dacă există erori, ele trebuie corectate cu celeritate, dacă sunt greşeli, cei responsabili trebuie traşi la răspundere. Cea mai bună apărare este asigurarea unui standard înalt de etică şi profesionalism şi rezolvarea eficientă a problemelor punctuale, inevitabile în orice domeniu”.

Evident, e corectă declaraţia preşedintelui, cu un amendament: generalizarea este păguboasă ori cum am aborda problema – şi în sens negativ, şi în sens pozitiv.

Este adevărat că se discută prea mult, în societate, la această oră, despre rolul şi activitatea procurorului în procesul de justiţie. Este la fel de adevărat că există încercări de extrapolare, printr-un discurs vehement, a gravelor abateri ale unora dintre reprezentanţii parchetelor, asupra întregii „bresle”.

Există, însă, şi o denaturare explicativă, cel puţin primejdioasă, a principiilor statului de drept, care dă apă la moară acuzatorilor în masă, gen: „Pentru a curăţa societatea de răul temeinic instalat, poate că merită înţeleasă, uneori, încălcarea/forţarea legii de către reprezentanţii parchetelor”.

Iar asta mi se pare extrem de grav. Indiferent de situaţie, într-un stat de drept nu poate avea valabilitate sintagma „scopul scuză mijloacele”, şi nu poate fi nobilă salvgardarea unei cauze, câtă vreme aceasta se impune prin acţiuni întreprinse dincolo de lege.

În consecinţă, ce vreau să spun este că nu toţi procurorii din România sunt inamicii societăţii, la fel cum nu putem spune că toţi sunt lacrima lui Dumnezeu, iar atunci când apar cazuri de genul acelora de la DNA Ploieşti – şi am mai spus-o, nu cred că sunt singurele la nivel de ţară -, nu strică să fie, aşa cum afirmă preşedintele, „corectate cu celeritate, iar responsabilii, traşi la răspundere”.

La fel de corect mi s-ar părea ca şi Klaus Iohannis, la rândul său, să aibă în vedere adevărul incontestabil al declaraţiei deputatului liberal, Adriana Săftoiu, atunci când vorbeşte despre „penali”, la modul irevocabil: „Acum, sincer... după achitarea lui Ludovic Orban, mi se pare cam exagerat să mai cerem în gura mare ca politicianul acuzat de DNA să îşi dea demisia, să renunţe la orice funcţie. Căci, iacă, renunţă, stă doi ani (caz fericit), şanse mari ca relaţiile lui personale, cariera lui să meargă la vale. Şi apoi e achitat”, a scris Săftoiu, pe Facebook. (…) Drept urmare, până la sentinţa finală, oricine are dreptul la prezumţia de nevinovăţie şi lăsat în pace. (…) Îmi pare rău pentru toţi cei care acceptă greu că nu întotdeauna când DNA acuză se şi adevereşte”.

Eu cred că, într-o societate echilibrată şi împăcată cu democraţia, e loc de nuanţe, de „nesiguranţă”, de îndoială, până la pronunţarea definitivă a Instanţelor.

E vorba, până la urmă, despre reflectarea realităţii în respectul legii.

Citește și: