Gandul.info
Adrian Onciu
Adrian Onciu
6370 vizualizări 19 oct 2018

A trebuit să trag pe nas trei linii de medicamente psihotrope ca să pricep, în sfârşit, de ce se dădeau unii de ceasul morţii pentru a ajunge pe listele de europacienţi. Spre deosebire de Micul Pentagon, Spitalul Jours Heureux din Bruxelles avea o sumedenie de rezerve de lux, pacienţii beneficiau de tratamente revoluţionare, iar minorităţile puteau să-şi facă schimbare de sex o dată la 6 luni, pe cheltuiala statului.

Viorica (de la salonul 20-20) fusese internată acolo, îmi povestise cu lacrimi în ochi cât de frumos se purtaseră doctorii cu ea, deşi nu înţelegea o boabă din franceza lor brusselară. Ca şi alţi pacienţi veniţi din estul Europei, suportase fără efecte adverse tratamentul psihiatric progresist de spălare pe creier, la finele căruia se simţise mai degrabă bărbat, decât femeie. Începuse să-i crească barbă, vocea i se îngroşase şi se uşura din picioare, căţărată pe balustrada balconului, fix în capul bolnavilor care se plimbau prin curtea spitalului. Erau semne clare, ceva se schimbase până şi în sufletul ei, folosea cuvinte vulgare, înjura foarte des şi le pipăia pe sub pijamale, contra cost, pe colegele de salon.

Perspectiva de a deveni sută la sută bărbat nu o încântase, de aceea hotărâse să plece din Bruxelles şi să-şi asume poziţia de prim-ministru în cadrul Micului Pentagon. Vorba cuiva, decât bărbat prost la oraş, mai bine în satul tău fruntaş!

Pe măsură ce se apropiau euroalegerile, devenea din ce în ce mai evident că se înghesuiseră pe liste prea mulţi pacienţi. Fiecare nutrea convingerea că locul eligibil i se cuvenea, preşedintele Liviu îndesase câte patru medici pe o singură poziţie, Ludovic resuscitase doi zombi din cimitirul de elefanţi, în timp ce Dan şi Dacian iniţiaseră un soi de competiţie internă, în urma căreia cei mai buni dintre cei buni aveau să ajungă pe liste (hai pe bune, mă laşi?!).

De ce să nu recunosc, mă atrăgea ideea de a pleca la Bruxelles, mă săturasem de aceleaşi figuri triste, meniul de la cantină se cam repeta, iar doctorii, oricât se străduiseră, eşuaseră în tentativa de a-mi prescrie un tratament eficient. În continuare, eram singurul pacient sănătos din tot spitalul.

Îmi pusesem întrebarea pe listele cui să candidez, iar răspunsul aveam să-l aflu bătând din uşă-n uşă. Cel mai la îndemână mi-a fost să-l întreb pe preşedintele Liviu, foarte direct, ce condiţii ar trebui să îndeplinesc ca să prind şi eu o poziţie eligibilă. M-a privit ca pe-un asasin tocmit de miliardarul filantrop să-i înfingă un cuţit în spate. Era şucărit, îl puteam înţelege, tocmai primise pe WhatsAppDoc o fotografie de la spitalul din Istanbul, cu Viorica desculţă, în costum de baie, cu turban pe cap. Dansa din buric cu sultanul Recep, în Secţia de Reanimare unde fuseseră internaţi zece gulenişti expulzaţi, pe bucăţi, din UE.

- Cornele, mi-a spus Liviu, n-are rost să te mint. Mai am un singur loc liber, neeligibil. Este vorba de poziţia 168 de pe listă, cu condiţia să se retragă doctorul Codrin. Am apucat să-i promit lui... Ştii ce-i poate pielea, nu vreau să mă facă albie de porci. Am nevoie de el să mănânce în continuare rahat în locul meu, până punem Justiţia cu botul pe labe, definitiv.

Cât despre Ludovic, chiar nu avea sens să insist. Mi-a spus din prima că m-ar trece pe listă în locul dinozaurilor Crin sau Vasile doar dacă aş reuşi să-i aduc trei puicuţe de la salonul fără clanţă, foste concurente la Vocea României săltate de gardienii Psi în plin protest #rezist. Ludovic se gândea să le folosească pe fete ca backing vocals, ochise mai demult melodia ”Doamne, cât sunt de greşit!” (versuri - Sorinel Salam) şi intenţiona s-o cânte în campania electorală, la chitară.

Cu Traian, nici măcar n-am apucat să vorbesc, toată ziua stătea pe Skype cu Elena din Costa Rica, femeia cică bătuse palma cu FBI-ul şi răspândise zvonul că şi-ar putea aminti unele aspecte tenebroase din perioada ei de glorie. Aşa că nu mi-a rămas decât să deschid uşa salonului 20-69, unde Dan şi Dacian mă primiră cu destulă răceală, se temeau ca nu cumva să mă fi trimis preşedintele Liviu, ca să-i spionez.

- Ia loc, mă îndemnă Dacian, după ce-i spusesem scopul şi durata vizitei.

El şi cu Dan dormeau practic în acelaşi pat (model Progresist, cu saltea K. Marx fără arcuri) de când ultimul ameninţase că sare în gol de la etajul 4, dacă Dacian se combină cu oamenii lui Klaus.

- Ca să ajungi pe listele noastre, îmi explică Dacian, trebuie să îndeplineşti o serie de criterii.

- Desigur, îi spun. Ascult.

- În primul rând, am vrea să ştim cum ai reacţiona dacă te-ar hărţui sexual o femeie. Să zicem, Viorica, de la salonul 20-20.

Cu siguranţă, era o întrebare capcană. Oricum aş fi răspuns, riscam s-o dau în bară.

Încerc să fiu diplomat.

- Mie nu prea îmi plac femeile în general, îi zic. Deci n-aş avea nimic împotrivă.

- Perfect! interveni Dan, sărind din pat. Dar cum te-ai împăca cu ideea de a te căsători cu un transsexual?

- Cum ar veni, să mă căsătoresc cu un bărbat devenit femeie?!

- Exact!

- Dacă ştie să facă mâncare, să dea cu aspiratorul şi să tacă atunci când eu vorbesc... de ce nu?!

Cei doi lideri se consultară din priviri. Nu se aşteptaseră să fiu atât de bine pregătit. După ce le-am mărturisit că îmi place mult spitalul psihiatric din Bruxelles, unde găseşti mai mulţi papagali pe metru pătrat decât în oricare alt spital din UE, am bătut palma cu Dacian. Din cele două locuri potenţial eligibile, unul era al meu!

Singura problemă rămânea să pot gestiona coşmarurile cu viitoarea soţie, care în trecutul nu foarte îndepărtat fusese un vajnic bărbat...

(va urma)

 

Citește și: