Adrian Onciu
Adrian Onciu
6117 vizualizări 7 iun 2019

Atâta energie se consumase pentru internarea lui Liviu la salonul fără clanţă încât acum, când duşmanul nu mai reprezenta o ameninţare, pacienţii aşteptau să se întâmple ceva. Să apară o altă ţintă numai bună de luat în cătare. Inclusiv cei de la #rezist erau dezamăgiţi. Inactivitatea îi făcea depresivi. Nu vedeau la orizont o perspectivă clară, un motiv suficient de puternic care să-i scoată în stradă în apărarea statului de drept.

Oamenii lui Liviu fuseseră traşi pe linie moartă. Sub conducerea Vioricăi, spitalul se predase cu arme şi bagaje în braţele inamicului. Mişcarea aşa-zis suveranistă, critică faţă de Bruxelles, suferise un eşec monumental. Pierise pe limba ei. Cei cu atitudine ostilă faţă de politicile progresiste, de integrare accelerată, nu mai aveau portavoce. Singurul lider care încă folosea retorica naţionalistă - pacientul Rareş - era bănuit de demagogie, de joc dublu în funcţie de anturaj. Lozincile sale de tip ”România în primul rând” sunau la fel de fals precum sunaseră din gura ex-preşedintelui Liviu (cu specificaţia că ultimul le folosise ca să-şi salveze pielea, în timp ce Rareş urmărea exclusiv avantaje electorale).

După alegeri, Spitalul Jours Heureux din Bruxelles era mai animat ca niciodată. Pe holurile lungi, intens luminate, Victor împingea un căruţ de butelii, Traian asculta pereţii cu stetoscopul, Dacian sărea coarda-ntr-un picior, iar Dan încerca să le agaţe pe două paciente din Ungaria impresionate de procentul bărbatului la ultimul scrutin (şi pe care Dan îl brodase pe şapte perechi de chiloţi). Dacă i-ai fi văzut fără să-i cunoşti ai fi avut impresia că veniseră la tratament. În realitate fiecare se pregătea să negocieze aderarea la diverse grupuri de interese din cadrul spitalului.

În biroul doctorului Jean-Claude, în aripa de vest a clădirii, Frans muşcă dintr-o banană. Oftă, pe urmă îşi întinse picioarele pe canapea.

― Pe 26 mai ne-a trecut glonţul pe la ureche, îi spuse amicului său... Hai că stăm bine, Jeane!

Absent, doctorul luxemburghez împinse uşor laptopul pe care tocmai urmărise un filmuleţ cu vizita preşedintelui Donald la spitalul din Londra. Cu ochii închişi, şi-o imagină pe Melania în patul lui, dezbrăcată, bârfindu-şi soţul despre neputinţa de a-i satisface lui Kushner toate fanteziile erotice legate de Orientul Mijlociu.

Tresări când uşa se deschise brusc. Cu un zâmbet larg şi o sacoşă Mega Image în mână, Viorica se opri în braţele lui Frans. Îl apucă de cravată şi-i dădu un pupic.

― Ce mai face soldăţelul meu scump şi drag? Suntem bine?

Pe urmă repetă gestul cu Jean-Claude, încă visător sub efectul imaginilor cu Melania. Doctorul ar fi vrut să spună ceva, doar că Viorica îi puse degetul arătător pe buze înainte de a scoate o sticlă de ţuică din sacoşă.

Rosti un toast.

― Să bem pentru prietenia româno-bruxeleză şi viitorul comun al spitalelor noastre.

Treizeci de minute mai târziu, atmosfera era deja foarte încinsă. Rămaşi doar în ciorapi şi cravată, doctorii râdeau din orice; îşi scăpaseră pe jos telefoanele şi umblau în patru labe, spre amuzamentul Vioricăi.

Noua şefă a Spitalului Micul Pentagon introduse un memory-stick în laptopul lui Jean-Claude. Pe ritmuri de manele, melodia regelui Guţă răsună în boxe: Hopa, hopa, tropa, tropa / Eu votez cu Europa / Procurorii e drăguţi / Că ne scapă de corupţi / Dacă Frans nu insista / Rămâneam tot cu Dragnea / Bine c-am ieşit din glod / Datorită lui Jean-Claude!

― Acesta este adevăratul imn al PSD compus de îndrăgitul nostru cântăreţ, le spuse Viorica. Vechiul imn era un fake-news al derbedeilor de la USR-Plus, credeţi-mă pe cuvânt.

Sări apoi cu picioarele pe masă şi-i invită pe doctori la dans. După câteva pahare de ţuică, lui Jean-Claude i se părea că maneaua lui Guţă semăna perfect cu o binecunoscută compoziţie de-a lui Mozart (mai exact, Concertul pentru pian numărul 9 în Mi bemol major). Îi puse mâna pe fund Voricăi şi-i şopti la ureche:

― Dacă-mi pare rău că plec de la şefia spitalului este pentru un singur lucru...

― Care?

― Că nu-ţi voi mai simţi respiraţia plină de sex-apeal când te sun să-mi spui ce mai fac pacienţii noştri din Micul Pentagon.  

Deranjat că amicul său pusese monopol pe Viorica, doctorul Frans îl rugă s-o împartă cu el. Abia aştepta să danseze pe maneaua lui Guţă. Însă Jean-Claude îl ignoră complet, fără să-i ofere explicaţii.

Când cei doi bărbaţi se încăierară strângându-se de gât şi tăvălindu-se, Viorica îşi recuperă memory-stick-ul şi părăsi biroul fără să privească în urmă.

La parter trecu pe lângă un cafe-bar, unde îi zări pe Victor şi pe Dan. Îi surprinse cu camera foto a telefonului şi trimise poza pe adresa postului Demenţial TV, cu comentariul ”Iată cum Opoziţia ne vinde la Bruxelles pe doi lei!!!”.

În avion, în drum spre casă, se gândi la ce-i povestise doctorul Adrian (fostul preşedinte) înainte de-a pleca: diplomaţia este arta de a spune „Cuţu, cuţu” până ce apuci să pui mâna pe o piatră. Zâmbi sarcastic. Băgase virusul în computerul lui Jean-Claude şi implicit în reţeaua spitalului. Acum nu-i rămânea decât să aştepte până când pacienţii din Bruxelles aveau să primească noul tratament.

Era convinsă că în scurt timp vor dansa cu toţii pe maneaua lui Guţă.

(va urma)

Citește și: