Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
12873 vizualizări 17 dec 2015


De când tatăl său, regele Salman bin Abdulaziz Al Saud l-a plasat în funcţia de ministru al Apărării, Prinţul Muhammad a stârnit valuri de pasiuni. Pentru tinerii din regat e un idol, în rândul rudelor sale apropiate stârneşte invidii, iar pentru gerontocraţi – neîncredere şi îngrijorare.

Numirea Prinţului Muhammad – Prinţul Nechibzuit, cum l-au poreclit bătrânii palatini – a fost una dintre primele decizii ale regalului său părinte, imediat după urcarea pe tron, la începutul acestui an. A oferi ministerul Apărării unui “puşti” cu o vârstă incertă (declară că s-a născut în 1980, dar apropiaţii ridică serioase îndoieli, jurându-se că n-ar avea mai mult de 30 de ani), fără studii de specialitate, cu o experienţă în domeniu aproape nulă, e un gest riscant. Mai mult, regele şi-a pus fiul şef al Casei Regale şi l-a declarant moştenitor… adjunct al Coroanei (n-a putut trece, totuşi, peste moştenitorul de drept, nepotul său, Prinţul Muhammad bin Nayef, fiul temutului Prinţ Negru, ministru de Interne, un expert în securitate). În fine, Prinţişorul Nechibzuit a fost aşezat în fotoliul de lider al Consiliului Economiei şi Dezvoltării şi înfipt  în vârful Aramco (marea companie petrolieră saudită).

Astfel încât Prinţul Muhammad bin Salman a devenit, stupefiant, cel mai puternic om din regat. Starea precară de sănătate a regelui complică enorm lucrurile şi amplifică rumorile de la Curte. E greu de crezut, cu toată ambiţia sa nemăsurată, că Prinţişorul Nechibzuit va putea să reziste complicatelor lupte pentru putere, care n-au încetat niciodată.

Mohammed bin Salman e fiul celei de-a treia soţii a regelui, având fraţi vitregi mult mai îndreptăţiţi (studii strălucite, carieră profesională impecabilă) să ocupe poziţii importante. Ascensiunea sa n-a fost totuşi o supriză: intrepida lui mamă, de la care a moştenit ambiţia nemăsurată, l-a proplsat, iar regele l-a pregătit şi ţinut ani de zile în preajma sa, ca pe o umbră.

Astăzi, Prinţisorul Nechibzuit e nu în  situaţia de a confirma, ci de a se afirma rapid. Războiul împotriva Yemenului e o pistă de încercare.

După aproape un secol în care s-a mărginit la războaie prin procură, Arabia Saudită atacă un stat vecin – demers cu miză neclară şi nepopular nu doar printre saudiţii, ci şi printre arabii din întreaga lume. Faptul că ţara cea mai bogată din zonă o atacă pe cea mai săracă e o imagine tristă pentru majoritatea observatorilor. Fie şi având conştiinţa că,  în Yemen, e vizat  Iranul, duşmanul de moarte al Arabiei Saudite.

Chiar dacă, după întâlnirea pe care a avut-o cu ministrul saudit al Apărării, în mai, la Camp David, preşedintele Obama s-a arătat impresionat de calităţile tânărului demnitar, reprezentantul aliatului strategic, lăudându-l cu generozitate, cancelariile occidentale sunt temătoare în legătură cu ascensiunea fulminantă a temperamentalului Prinţ. O analiză a serviciilor secrete germane subliniază faptul că, dorind să se poziţioneze ca lideri al lumii arabe, saudiţii desfăşoară de multă vreme o politică “impulsivă”, amestecându-se în Siria, Liban,  Irak şi, mai nou, atacând Yemenul, iar în acest context concentrarea puterii în mâinile lui Muhammad bin Salman poate genera un cutremur în familia regală extinsă. Mai mult, regimurile pe care Arabia Saudită le susţine în Egipt, Iordania şi Bahrein s-ar putea să fie nevoite să se distanţeze, în ciuda pierderilor financiare uriaşe pe care le-ar avea de suferit.
 
Până una-alta, necoptul ministru al Apărării construieşte o mare ligă sunnită anti-terorism, al cărei lider se visează. Ligi s-au mai constituit în lumea arabă, rezultatele fiind invers proporţionale cu declaraţiile  sforăitoare. (Dacă citim corect, e vorba, de fapt, de o ligă anti-iraniană).

Poate va reuşi impetuosul Prinţ să le scoată teroriştilor Daesh wahhabismul din cap, cu condiţia să-şi convingă aliaţii să pună bocancii pe pământ. Dar ce te faci că wahhabismul e chiar doctrina fundamentală a regatului saudit.

Citește și: