Raluca ION
Raluca ION
8783 vizualizări 11 feb 2014

Dacă e să urăsc un cuvânt în limba română, acela este, fără discuţie, „fraier”. Acest cuvânt provenit, potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, din germanul “freier”, adică “peţitor”, vorbeşte adesea în cel mai rău fel cu putinţă despre însuşiri sau trăiri omeneşti înspre care ar trebui să privim, dacă nu cu admiraţie, măcar cu empatie.

De multe ori, oamenii taxaţi cu dispreţ drept “fraieri”, ajung ţinta zeflemelei publice pentru simplul fapt că au dat, în anumite situaţii, dovadă de bunătate şi de generozitate. În ţara în care, după cum spunea Camil Petrescu, “maximum de altruism constă în satisfacţia de a da şi altuia să mănânce o pâine de pe urma ta”, dar nu mai multă ”că se obrăzniceşte”, un act de generozitate necondiţionată e semn de curată nebunie. La fel şi un act de iubire, ca să ne amintim de originea cuvântului, când “un prost” e dispus să facă sacrificii de dragul cuiva care înseamnă pentru el totul. La fel şi toate momentele în care cineva este dispus să pună binele celorlalţi mai presus de binele personal.

Ce să mai vorbim despre încredere, de care se poate întâmpla, e adevărat, ca cineva să abuzeze la un moment dat? Numim de nenumărate ori, fără milă, „fraiere” victimele infracţiunilor de tot felul, când omeneşte ar fi să le oferim, în loc de dispreţ, o minimă compasiune.

Nu ştiu dacă există un alt cuvânt, atât de banal, care să dezumanizeze atât de mult o societate. Din această vorbă, atât de uşor aruncată într-o parte şi alta, a crescut peste măsură, până ce burta i s-a revărsat peste cureaua pantalonilor, iar ceafa a întunecat lumina soarelui, noţiunea de „şmecher”. Poate că şmecherii nu sunt atât de mulţi şi atât de influenţi în România pentru că aici există o suprapopulaţie de naivi din naştere. Ci pentru că, înfricoşaţi de posibilitatea că ar putea trece drept fraieri, o mulţime de oameni cu capul pe umeri au ajuns să privească „şmecheria” drept virtute absolută şi să o cocoţe pe piedestal, la loc de cinste.

Am auzit de multe ori cum părinţii îşi pregătesc copiii pentru viaţă, spunându-le „nu fi fraier, fii şmecher!”, fără să am de tot atât de multe ori ocazia să-i aud spunând „fii om!” Nu o să mi se şteargă niciodată din minte o scenă în care un copil, incomodat în joaca sa de altul, a început să-l îmbrâncească. A căutat, din priviri, aprobarea părinţilor. Apoi s-a dus, demonstrativ, şi l-a mai îmbrâncit o dată. A căutat din nou aprobarea părinţilor, care priveau la scenă cu satisfacţie. Şi l-a mai îmbrâncit o dată. Era, cu siguranţă, un copil învăţat acasă să nu fie un fraier. Cât de frumoasă îi va fi viaţa, în urma unei asemenea educaţii, cât de uşor îşi va găsi echilibrul interior şi cât de armonioase îi vor fi relaţiile cu ceilalţi, nu ştiu, dar începuturile nu par promiţătoare.

Multe mame îşi învaţă de mici fetele şi băieţii să nu fie „fraieri” în relaţiile de mai târziu. Nu ştiu dacă beneficiul de a nu veni acasă cu inima rănită o dată, de două ori, de trei ori, merită riscul de a trăi, cu inima împietrită, o viaţă întreagă în relaţii disfuncţionale. Proiectată fără discernământ asupra copiilor, obsesia de a nu ajunge un fraier le inhibă acestora pornirile bune, candoarea, generozitatea, dragostea, omenia. De teamă că cineva le-ar putea folosi cândva împotriva lor, se întâmplă ca aceste calităţi, care dau măsura a ceea ce-i mai frumos dintr-o persoană, să fie folosite cu atâta economie, încât să se estompeze până la dispariţie.

Cred că e nevoie de un mare curaj să fii un om bun şi să te comporţi ca atare. Un părinte are toate motivele să se teamă uneori că această trăsătură, luată de una singură, ar putea deveni, în anumite situaţii, o vulnerabilitate. Să o inhibi, pur şi simplu, nu e o soluţie. Să adaugi alte calităţi, atât cât ştii şi poţi, asta, da, înseamnă ceva. Un om bun care are capacitatea de a face diferenţa între încredere şi naivitate, care ştie să se înconjoare de oameni care-i vor binele, care are puterea şi înţelepciunea de a gestiona pericolele şi pierderile de tot felul, care-şi cunoaşte calităţile şi defectele este o persoană cu adevărat puternică.

Pe un copil crescut într-un astfel de spirit nu va trebui să-l avertizăm să aibă grijă să nu pice în mijlocul vieţii de fraier. Pe el îl vom putea trimite în lume nu ca pe o fiară între fiare, nici ca pe o oaie în mijlocul lupilor, ci ca pe un om între oameni.

 

Citește și: