Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
3553 vizualizări 16 mar 2019

În discursul rostit cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa, de către SNSPA, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, Timmermans a spus între altele: „Nu este niciun dubiu pentru mine - dacă nu făceaţi acest pas istoric (de a intra în Uniunea Europeană, n.a.), ceea ce Putin face acum în Ucraina, ar fi făcut şi în România”.

De ce să fi stârnit revoltă o astfel de afirmaţie?! Poate, doar, în virtutea manifestării vreunui prea mare puseu de „orgoliu patriotic” - a unora dintre noi, care nu au aflat, sau care au uitat cu desăvârşire episoade şi lungi perioade de rapt teritorial din istoria românilor -, reacţie absolut nejustificată în acest context.

Doar cine nu a fost interesat de numita istorie nu a aflat faptul că luarea sub control a unora dintre teritoriile româneşti (ba, uneori, a întregului teritoriu al vechii Dacii) a fost unul dintre dezideratele permanente ale marelui „Imperiu de la Răsărit”, indiferent de conducătorii săi sau de numele pe care l-a purtat acesta în istorie: Rus, Ţarist, URSS, Federaţia Rusă.

Ca să începem retrospectiva noastră pe temă, măcar din secolul al XVIII-lea, trebuie să amintim, mai întâi, câteva dintre planurile/proiectele de politică externă ale împărătesei Ecaterina a II-a - cea Mare - a Rusiei (9 iulie 1762 – 17 noiembrie 1796).

Evident, cu precădere cele care au avut legătură cu soarta Principatelor Române.

Astfel, în preajma războiului ruso-turc din anii 1768-1774 (şi spun în preajma, întrucât nu se ştie sigur dacă ideea a încolţit în mintea suveranei înainte de declanşarea conflictului sau în timpul acestuia), Ecaterina a II-a a conceput un plan de „stăvilire” a Imperiului Otoman dincolo de strâmtori, în Asia Mică, imaginând refondarea în teritoriile eliberate a unui nou imperiului bizantin ortodox, cu capitala la Constantinopol - un cadou pentru nepotul său Constantin. Totodată, Principatele Române ar fi urmat să devină Regatul Daciei, şi el o „atenţie” pentru Grigori Potiomkin - unul dintre iubiţii împărătesei –, care va fi fost uns rege.

Planul, eşuat în cele din urmă, le-a dat speranţe deşarte populaţiilor creştine aflate sub stăpânire otomană, de eliberare şi reconstrucţie politică suverană.

Totuşi, la doi ani de la începutul celui de-al V-lea Război Ruso-Turc (1770), trupele otomane sunt învinse în Ucraina, în Orient şi în Africa, la sud de Mediterană, iar flota sa, la Ceşme, Rusia ocupând Moldova, Ţara Românească şi Crimeea, anexând apoi Belarus.

La 21 iulie 1774, turcii semnează tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi. Hanatul Crimeii devine independent, Rusia preluând protectoratul său. Mai obţine poziţii la Marea de Azov, ţinutul dintre Bug şi Nistru, acces la Marea Neagră şi la Marea Egee, precum şi dreptul de a-i proteja/controla pe creştinii din imperiu.

Ecaterina îşi doreşte însă, cu ardoare, Crimeea, accesul în Caucaz şi în bazinul Dunării, precum şi o navigaţie liberă în Marea Neagră.

Iar pentru că şi le-a dorit, le-a obţinut.

La 21 iulie 1783, Ecaterina anunţă, pur şi simplu, anexarea Crimeii, şi astfel, Rusia îşi vede îndeplinit visul de a controla Marea Neagră.

În 1787, pentru că Imperiul nu răspunde pozitiv somaţiei otomane de a restitui Crimeea, izbucneşte un nou război ruso-turc (1787-1792), pierdut şi el de Semilună.

În consecinţă, Tratatul de la Iaşi, din 1792, consfinţeşte anexarea de către Rusia a Hanatului Crimeii, preluarea altor câteva regiuni la mare şi trasarea graniţei imperiale cu Europa, pe Nistru.

Principatele Române revin în sfera de influenţă turcească.

După moartea împărătesei, în timpul domniei ţarului Alexandru I (1801-1825), estul Europei se confruntă cu ororile unui nou război - cel mai rău, prin consecinţe, pentru români.

Războiul din 1806 - 1812, încheiat cu Pacea de la Bucureşti (28 mai 1812), are acelaşi învins: Imperiul Otoman, care va ceda ruşilor, în final, Basarabia.

Încă un război ruso-turc, din ciclul nesfârşit de confruntări între cele două imperii (1828-1829), aduce visul împărătesei şi mai aproape de realitate: armata rusă ocupă, în numai câteva zile, Principatele şi instituie administraţie militară. Pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) permanentizează ocuparea Ţărilor Române de trupele ţariste – acestea rămânând aici până la 1856 -, precum şi încorporarea de noi teritorii în imperiu (ţărmul caucazian al Mării Negre şi gurile Dunării, până la vărsarea Prutului în fluviu).

Potrivit profesorului Nicolae Isar, în „Istoria modernă a Românilor, 1774/1784-1918”, în definirea statutului politic internaţional al Principatelor dunărene, un rol important, pe lângă acela al puterii suzerane, a revenit altor mari puteri, în primul rând Rusiei. „Sub pretextul protectoratului asupra creştinilor ortodocşi, aceasta din urmă declanşând războaiele împotriva Turciei, în realitate îşi urmărea propriile interese anexioniste, în ţările eliberate substituindu-se dominaţiei otomane (pe deplin convingătoare urmând să fie, în acest sens, anexiunea din 1812)”.

Potrivit lui Isar, implicit puterile occidentale au avut un rol în definirea statutului internaţional al Principatelor, în sensul sprijinului pe care l-au acordat, direct sau indirect, Turciei, în menţinerea integralităţii sale, urmărind să stopeze expansiunea Rusiei şi să menţină echilibrul european în limitele prestabilite.

P.S. Amintesc aici că, de-a lungul istoriei românilor, au existat, pe lângă ţinuturile anexate de Imperiul Rus, şi alte provincii româneşti încorporate pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de Imperiile Habsburgic şi Otoman. Am făcut referire doar la primele, întrucât aceasta a fost tema "propusă" de oficialul UE.

Vom continua.

 

Citește și: