Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2094 vizualizări 18 mar 2019

În discursul rostit cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa, de către SNSPA, în săptămâna care tocmai s-a încheiat, Timmermans a spus între altele: „Nu este niciun dubiu pentru mine - dacă nu făceaţi acest pas istoric (de a intra în Uniunea Europeană, n.a.), ceea ce Putin face acum în Ucraina, ar fi făcut şi în România”.

Şi m-am întrebat de ce să fi stârnit revoltă o astfel de afirmaţie, dacă nu cumva dintr-un orgoliu nefiresc într-o atare conjunctură?!

Pe cale de consecinţă, mi-am propus să rememorăm împreună – iar pentru patrioţii revoltaţi, care n-au avut timpul necesar să aprofundeze istoria, să intrăm chiar şi în câteva amănunte – firul evenimentelor, împletit peste timp, de peste Prut, până peste Nistru.

Ca o ţesătură între urzeala dorinţelor „fratelui” mai mare şi mânecile, desperecheate de neputinţă, celui mai mic.

Spuneam, în prima parte, că doar cine nu a fost interesat de numita istorie nu a aflat faptul că luarea sub control a unora dintre teritoriile româneşti (ba, uneori, a întregului teritoriu al vechii Dacii) a fost unul dintre dezideratele permanente ale marelui „Imperiu de la Răsărit”, indiferent de conducătorii săi sau de numele pe care l-a purtat acesta în istoriei: Rus, Ţarist, URSS, Federaţia Rusă.

Aşa că, după ce am parcurs, cu viteza „Luminii de la Răsărit”, istoria anexiunilor ruse în Balcanii de Est, cu precădere, după cum spuneam, în Principatele Dunărene (vezi partea I a materialului), iată-ne ajunşi în prima zi a istoriei, rămase după instaurarea Păcii de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), „document” care consfinţea încheierea încă unui episod din nesfârşitul război ruso-turc (conflict care a durat, cu intermitenţe, nu mai puţin de 350 de ani).

Datele păcii reţin în cazul Ţărilor Române: permanentizarea ocupării lor de către trupele ţariste (situaţie care încetează abia în 1856), precum şi încorporarea de noi teritorii în imperiu (ţărmul caucazian al Mării Negre şi gurile Dunării, până la vărsarea Prutului în fluviu).

Anul 1856 a însemnat încheierea celui de-al IX-lea război dintre cele două imperii (1853-1856), parte intrinsecă a Războiului Crimeii. Un conflict care a antrenat armate puternice ale continentului, grupate, pe de o parte, într-o alianţă formată din Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei, cel de-al doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei şi Imperiul Otoman, căreia i se opuneau armatele Imperiul Rus. Ciocnire care, în final (unul, evident, nedorit de Rusia) face necesară organizarea unui Congres de pace, la Paris, şi semnarea Tratatului de la 18/30 martie 1856. Documentul, de importanţă majoră, în general, are o importanţă excepţională pentru statutul Principatelor, în perspectiva creării premiselor Unirii de la 1859.

Ca atare, Ţările Române scapă de „protectoratul” unilateral şi extrem de periculos (pentru însăşi existenţa lor) al Imperiului Rus, revenind la suzeranitate otomană - dar sub garanţia colectivă a marilor puteri de această dată -, Poarta urmând să le respecte administraţia independentă.

Congresul hotărăşte, de asemenea, stoparea controlului Rusiei la gurile Dunării, prin restituirea către Moldova a judeţelor din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad, Ismail –, în fapt, doar o treime din teritoriile aflate, după raptul din 1812, în componenţa Imperiului Rus.

Românii au cerut prin memorii repetate, îndreptate către marile puteri, retrocedarea în întregime a Basarabiei, demers, din păcate, fără sorţi de izbândă. Mai mult, o comisie constituită potrivit rezoluţiei Congresului de la Paris a stabilit, în 1857, noua graniţă a Moldovei, teritoriul în discuţie intrând, astfel, prin Unirea de la 1859, în componenţa statului naţional

Numai că, 22 ani mai târziu, odată cu încheierea următorului război ruso-turc, la care participase şi România (1877-1878), sudul Basarabiei este rupt, din nou, de Rusia, de la trupul tânărului stat naţional (de această dată, „la schimb” cu nordul Dobrogei, provincie care intră şi ea în graniţele ţării).

Consecinţă foarte importantă a acestui război este faptul că state deja suverane, în principiu, precum România, Serbia şi Muntenegru se proclamă, oficial, independente.

Pe de altă parte, în tot acest timp – începând cu ziua de 21 iulie 1783, atunci când Ecaterina cea Mare anunţa anexarea -, Crimeea rămâne parte a Imperiului, până la Revoluţia din Octombrie şi sub administraţia sovietică, ulterior.

P.S. Amintesc aici că, de-a lungul istoriei românilor, au existat, pe lângă ţinuturile anexate de Imperiul Rus, şi alte provincii româneşti încorporate pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de Imperiile Habsburgic şi Otoman. Am făcut referire doar la primele, întrucât aceasta a fost tema „propusă” de oficialul UE.

Vom continua.

 

Citește și: