Raluca ION
Raluca ION
12970 vizualizări 9 ian 2014

Copilul meu apasă pe butonul de la aspirator, vuietul porneşte, iar el se uită cu ochi încântaţi şi miraţi la mine, cerându-mi parcă o explicaţie. „E un aspirator, mami, are un motor acolo, vum-vum, şi trage praful de pe jos. Facem curat”, îi spun, uşurată pe moment că nu-i suficient de mare ca să-şi dea seama câte lucruri nu ştiu despre lumea care îl atrage şi intrigă. Bunăoară, dincolo de chestiunile evidente, nu ştiu mai nimic despre mecanismele şi legile fizicii care fac ca un avion să se ridice în aer. Nici despre cum funcţionează un LCD. Nici de ce unii nori sunt albi, iar alţii întunecaţi precum cenuşa. Nu mi-am pus niciodată aceste întrebări, deşi atunci când eram mică sunt convinsă că aş fi fost tare curioasă să aflu astfel de explicaţii. Ca şi alţii, am terminat şcoala generală, un liceu, de matematică-fizică chiar, am făcut facultatea, am urmat programa şi mi-am respectat profesorii, dar mi-am pus atât de puţine întrebări despre lumea în care trăiesc.

Am cunoscut, în ultima vreme, mulţi copii şi mi-am dat seama că fiecare dintre ei poate intra cu uşurinţă în rândul oamenilor extrem de inteligenţi pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Mintea le sclipeşte de curiozitate, fac legături vii şi puternice între lucruri şi situaţii pe care noi le luăm de-a gata, observă detalii umitoare în obiecte pentru noi banale, sunt avizi să înveţe tot ce pot despre lucrurile care-i înconjoară. Mă uit la lumea din jur şi mă întreb cum se face că sunt atât de mulţi copii sclipitori şi atât de puţini adulţi despre care putem spune acelaşi lucru? De unde apar acei tineri debusolaţi ajunşi la vârsta majoratului care pică Bacalaureatul cu suta de mii? Sunt făcuţi copiii de astăzi dintr-un aluat mai special decât cei născuţi în urmă cu 18 ani? Nu cred şi asta mă face să mă gândesc la cei mici ca la nişte fiinţe în pericol.

Înspăimântaţi de eşecul generaţiilor puse în faţa examenului de maturitate sau a intrării la facultate, părinţii fac tot ce pot să-şi vadă copilul într-o şcoală bună sau măcar într-o clasă bună, la o învăţătoare bine cotată. Sunt dispuşi, pentru asta, să apeleze la artificii care, dacă nu ai copii, ţi se par greu de crezut. Nu sunt puţine cazurile în care părinţii îşi schimbă domiciliul în buletin pentru a putea să îşi înscrie copilul la şcoala dorită. Iar uneori fac mai mult de atât. Într-un an, bunăoară, mai mulţi români au declarat pe proprie răspundere că sunt etnici germani pentru a-şi înscrie copiii la Colegiul German „Goethe”, iar cei ai căror copii nu au fost admişi le-au făcut plângere penală pentru fals în declaraţii. Învăţătoarele „bune” sunt în postura de a-şi alege părinţii de la clasă, iar împreună cu directoarele şi profesoarele se transformă, adesea, în zeii capricioşi pe care trebuie să-i îmbunezi pentru a se purta cum se cuvine cu copilul tău. Părinţii cu capul pe umeri fac pentru şcoală tot ce li se cere, fără să cârcnească, şi îi îndeamnă la unison pe cei mici să înveţe şi să aibă note bune ca să reuşească în viaţă.

Avem proaspătul exemplu al învăţătoarei din şcoala de „fiţe” care se comporta precum o boieroaică slobodă la gura cu părinţii, deveniţi un fel de vasali datori să-i aducă tribut. Mulţi dintre ei au tăcut, au ţinut capul din pământ şi au cotizat, ca să-şi ţină copilul în continuare în acea clasă „bună”, ca să nu le „strice” viitorul. Dar este acesta tipul de om pe care îl vrem în preajma copiilor noştri? Dincolo de „a”, mic şi mare, de tipar şi de mână, pe care un elev îl poate învăţa de la oricine, există fireşte calităţi mai importante, vitale în devenirea unei persoane. Mă gândesc doar la trei dintre ele: omenia, capacitatea de a lua decizii şi spiritul critic: pe niciuna nu ai cum să o deprinzi într-un astfel de mediu toxic.

Cum să ajungi un om puternic, un lider în viaţa adultă, când, copil fiind, eşti anihilat zi după zi, de o femeie de două ori mai mare decât tine al cărei adevăr este singurul valabil? Este un caz extrem, dar practica, în formă moderată ori mai „civilizat” exprimată, este răspândită în tot sistemul de învăţământ, de la care aşteptăm „salvarea” pentru copiii noştri. Şi nu sunt atât de convinsă că beneficiile ei pot fi dovedite. A stat cineva să urmărească dacă şcolile bune, cu elevi cu note mari şi rezultate pe măsură la examenele naţionale, au produs acei oameni echilibraţi şi puternici care să le facă să îşi merite renumele? A stat cineva să vadă dacă dincolo de note şi examene, elevii au învăţat să înveţe şi folosesc asta în fiecare clipă a vieţii lor?

Dacă, în loc să fie parte a soluţiei, şcoala românească, oricât ar fi ea de bine cotată, este parte a problemei? Să lăsăm la o parte corupţia şi să ne uităm la clasele unde predau oameni integri. Să privim la volumul de lecţii din manual şi de teme care îi ţin pe copii cocoşaţi asupra caietului până seara târziu. Manualele absurde, problemele seci şi frazele lungi şi întortocheate ne-ar irita până şi pe noi adulţii, dar copilul trebuie să strângă din dinţi şi să scrie rând după rând, ore în şir, adesea fără să înţeleagă nimic. Îi cerem, nici mai mult nici mai puţin, decât să facă un exerciţiu de obedienţă şi resemnare, care îi va aduce la final o notă mare. Dar cu ce preţ? Copiii sunt curioşi şi întreabă câte în lună şi în stele despre lumea pe care o ţin laolaltă principii ale fizicii şi ale chimiei. În loc să profite de curiozitatea lor înnăscută, şcoala românească le-o ucide, dându-le de citit şi memorat nişte minitratate fără sare şi piper, scrise într-un stil de neînţeles, pe care trebuie să şi le însuşească sub ameninţarea tezei. Ce cale mai bună vreţi de a le ucide curiozitatea şi de a le face inteligenţa să lâncezească?

Ştiu chiar de la cadre didactice că cele mai mari virtuţi ale unui profesor sunt, la inspecţie, dosarele frumos colorate cu lecţii şi activităţi şi materia stufoasă adusă la zi. Nimeni nu se uită la ce au înţeles cu adevărat elevii săi din tonele de informaţie, scrisă de vreun universitar doxă de teorie care nu ştie nimic despre felul în care sunt structuraţi copiii. Vorbim adesea despre şcolile din străinătate unde materia este mai aerisită, elevii din clasa a noua învaţă ce învaţă ai noştri într-a şasea, au parte de lecţii practice, de ore de laborator. Sunt ei mai proşti decât copiii noştri? Ne dăm singuri răspunsul la această întrebare când vedem că universităţile lor sunt pe locuri fruntaşe în topurile internaţionale, iar ale noastre la coada clasamentului.

„Să lăsăm ambiţiile universitare la şcoala primară”, îmi spunea, mâhnită, mama unei fetiţe dislexice care primise în clasa întâi autodictare din Lucian Blaga. Cazul ei este, fireşte, unul special, dar cred că să-i dai nişte versuri atât de inaccesibile oricărui copil atât de mic înseamnă să-l îndepărtezi de şansa de a ajunge să iubească literatura şi de a învăţa să descifreze, mai târziu, un text pe cont propriu.

Le spunem adesea copiilor că dacă nu învaţă şi nu sunt atenţi la şcoală, vor avea de suferit în viaţă. Ar trebui însă să avem în minte şi un alt avertisment, de data aceasta pentru noi înşine: şcoala românească ucide curiozitatea şi poate dăuna grav inteligenţei.

PENTRU COMENTARII VĂ AŞTEPT ŞI PE PAGINA DE FACEBOOK RALUCA ION

 

Citește și: