5 vizualizări 26 nov 2007

Nici europarlamentarii, nici uninominalul nu era cazul să fie subiect de vot popular. Pentru că au fost, a rezultat cea mai buimacă rundă de alegeri în 17 ani de vot liber. Poporul, şi mai ales poporul unei ţări abia intrate în UE, n-are cum să judece nişte candidaţi după criteriile care funcţionează la Bruxelles: cunoaşterea civilizaţiei şi legislaţiei europene şi a cel puţin unei limbi de circulaţie. Normal ar fi fost ca, măcar în primii noştri ani europeni, cota de locuri în Parlamentul European să fie repartizată Parlamentului României şi fiecare partid să-şi desemneze, proporţional cu reprezentarea în parlament, delegaţii pe care îi consideră cei mai potriviţi pentru îndepărtatele Bruxelles şi Strasbourg. Cum să ceri poporului să vină entuziast la urne când mulţi dintre candidaţii puşi cu forţa de partide pe listele europene s-au cerut afară ca şi cum ar fi fost pedepsiţi, traşi pe linie moartă?

Puţinii cetăţeni prezenţi la vot n-au făcut, în marea lor majoritate, decât să-şi exprime opţiunile politice „băştinaşe“ la zi. Aşa că euroalegerile au fost, de fapt, un sondaj naţional pe banii statului ale cărui rezultate le sunt de folos exclusiv partidelor în târguielile politice care urmează să se desfăşoare în cârciumi mai mult sau mai puţin pe sub masă.

În fine, aşezarea lor alături de referendumul pentru uninominal e un nonsens. Dacă ar fi fost să dea curs înflăcăratelor îndemnuri ale preşedintelui Băsescu să se termine cu „listacii“, atunci votanţii uninominalului nici nu trebuia să calce prin cabina de vot pentru euroalegerile desfăşurate pe liste!

Chestiunile care pot face obiectul unui referendum nu sunt multe şi sunt mari şi simple. Şi dacă mai sunt şi personalizate, cum a fost referendumul antiBăsescu din mai, atunci poporul votează şi nu greşeşte. Când însă e vorba de un concept cu grad apreciabil de complexitate, de un sistem tehnic cum e votul uninominal, supunerea lui unui referendum produce un răspuns nerelevant, atât cantitativ, cât şi calitativ. Poporul nu a respins uninominalul, a spus doar atât: Nu era cazul să-mi puneţi mie această întrebare. Ceea ce nu l-a făcut mai vesel pe preşedintele Băsescu, care avea duminică seara una dintre cele mai ofilite figuri cu care a ieşit în faţa naţiei. Dl. preşedinte spune că a primit o lecţie. După părerea mea, lecţia asta ar trebui să sune aşa: Traian Băsescu e un bun luptător corp la corp. În 2004 el a câştigat învingându-l pe Adrian Năstase, nu prezentând vreo platformă politică impresionantă.

Apoi şi-a arătat mereu cu degetul adversarii: C.P. Tăriceanu, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila etc. pentru că d-lui Băsescu îi trebuie cineva în faţă pe care să-l identifice drept duşman al lui personal şi, pe cale de consecinţă, al poporului. De data aceasta, dl. Băsescu trebuia să fie purtătorul unui concept, al unei abstracţiuni: votul uninominal. Adversarii erau greu de desemnat: PSD a fost pentru, iar PNL avea şi el uninominalul lui. În disperare de cauză, dl. Băsescu a fabricat cuvântul „listaci“ şi a vorbit de „Ameninţarea Listacilor“. Slabă compensaţie: lumea vrea să-l vadă pe Băsescu dând capete în gură unor inşi politici, cu mutră şi nume, nu bătându-se cu cuvinte şi concepte.

Nici accentele mesianice pe care dl. preşedinte le-a pus în cârca bietului uninominal, transformat într-un soi de „viitor luminos al omenirii“, în „societatea socialistă multilateral dezvoltată“, creată de „omul politic de tip nou“ pe care l-ar făta uninominalul, n-au reuşit să-i mişte pe români. Preşedintele a fost pus faţă în faţă cu condiţia lui de bătăuş politic, care i-a adus succesul până acum şi concluzia e limpede: dl. Băsescu nu este şi nu poate fi locomotivă pentru concepte, ideologii sau religii. Dl. Băsescu nu este nici Iisus Hristos, nici Adolf Hitler. Limitele lui fac greu de crezut că va fi identificat vreodată la nivelul maselor largi cu o construcţie abstractă. El nu poate câştiga decât încăierându-se cu persoane fizice.

 

Citește și: