Rodica CIOBANU
Rodica CIOBANU
4158 vizualizări 29 ian 2015

Când, în 2009, preşedintele Traian Băsescu a lovit cu referendumul în cei 322 de parlamentari USL,  legislativul s-a redus la o cameră cu 300 de membri, astfel aprobat de populaţie. PD-L, aflat la guvernare, a uitat însă să pună în lege rezultatele referendumului, iar dl Băsescu a uitat să insiste. În 2012, Crin Antonescu şi Victor Ponta s-au jucat de-a uninominalul pur, scoţând din calculator 290 de deputaţi şi 100 de senatori, dar au făcut-o suficient de târziu ca să-i prindă alegerile şi legea să fie declarată, din acest motiv, neconstituţională. PSD a mimat repunerea ei pe tapet în 2013, dar liberalii se răzgândiseră şi chiar unii dintre parlamentarii săi înclinau spre votul pe listă, aşa  că dl Ponta divorţat dl Antonescu şi-a văzut de altă treabă. Vine 2015 şi, cu „Un parlament mai mic şi mai eficient!” pe pancardă, îşi face intrarea noul preşedinte Klaus Johannis. Pesediştii îi răspund că nu mai vor uninominal pur, ci un sistem de alegere mixt sau unul proporţional, care să reducă numărul de parlamentari de la 588 câţi sunt în prezent, la maximum 410. Pe scurt, Parlamentul se întoarce înapoi pe unde era cu zece ani în urmă, înainte de votul uninominal, care nu a operat niciun fel de triere morală, ci doar a complicat lucrurile.

Cifrele avansate de partide sunt scoase parcă din pălărie. De ce 410 şi nu 350 sau chiar 310? Care este şi cum s-a stabilit norma de reprezentare? În ceea ce îi priveşte pe actualii aleşi, un deputat reprezintă în medie 55 020 locuitori, iar un senator -123 182, România situându-se pe la mijlocul plutonului european. Politicienii susţin însă că, pe viitor, vor introduce o normă mai mare, unu la cel puţin 75-80 de mii de cetăţeni, parlamentul intrând în categoria „subdimensionat”. În mod obişnuit, respectiva normă ţine seama seama de interacţiunea dintre ales şi alegători (la modul ideal, un parlamentar la 10 000 de persoane, după  expertul în ştiinţe politice Andrew Rehfeld), dar, la noi, trebuie să ţină cont de costurile de întreţinere a unui legislativ mare, dar lipsit de randament, de exodul şi de scăderea demografică vizibile de la an la an şi de opţiunea populaţiei pentru un legislativ mic. Partidelor le vine însă greu să renunţe la 288 de scaune şi vor aduce toate argumentele posibile să păstreze măcar jumătate din ele.

Pentru un singur parlamentar, contribuabilii plăteau în anii trecuţi în jur de 7 000 de euro pe lună, aici neintrând cheltuielile cu personalul şi utilităţile de la Casa Poporului sau deplasările în străinătate. Şi n-am văzut deputat ori senator, deşi unora le crapă conturile de grase ce sunt, refuzând să-şi ridice diurna ori plătindu-şi singur transportul prin circumscriţie. Nu, totul se decontează. Şi, cum aleşii îşi stabilesc singuri bugetul, au de unde. Pentru cei 5,1 milioane de angajaţi din România - marea majoritate retribuiţi cu mai puţin de 500 de euro brut, conform INS – 400 de inşi de ţinut în puf reprezintă o mare povară. Cei 588 de aleşi din actuala legislatură înghit 253 de milioane de euro în patru ani. Din respect pentru românul apăsat de dări şi prost plătit, numărul parlamentarilor n-ar trebui să-l depăşească pe acela stabilit prin referendum, adică 300. Totodată, este nevoie de un control mai riguros al sumelor puse la dispoziţia aleşilor şi la renunţarea la tot felul de gratuităţi, care fac din domniile lor o categorie pozitiv discriminată.  A venit momentul, cu alte cuvinte, să intre în rândul lumii. Aici, democraţia costă, cetăţeanul plăteşte, dar vrea să ştie pe ce a dat banii.

Citește și: