Lelia MUNTEANU
Lelia MUNTEANU
9838 vizualizări 12 sep 2014

Ar fi trebuit să fie un guvern de uniune naţională, după ce Executivul şiit al lui al-Maliki a divizat Irakul, întreţinând conflictele conflictelor sângeroase cu sunniţii, folosind de-baaathificarea ţării ca pe un prilej de răzbunare cumplită. Statul Isalmic s-a născut din acest război intern.

Noul guvern - foarte stufos, având are în componenţă  şi kurzi, şi sunniţi (cei mai mulţi întorşi din exil, mulţi cu familiile la adăpost, în afara ţării) - pare a fi departe de a aduce pacea. Faptul că Nuri Al-Maliki (cel care a patronat sistemul de corupţie şi teroare în ultimii 8 ani) a fost păstrat în guvern, oferindu-i-se una dintre cele trei funcţii de vicepremier, e semnalul că (în ciuda declaraţiilor optimiste ale Secretarului american de Stat John Kerry, care a urgentat procesul de formare a executivului, condiţie ca Statele Unite să sprijine Irakul în lupta cu Statul Islamic) guvernul lui Haider Al-Abadi e deocamdată unul al intereselor şi mai puţin al consensului.
Lipsindu-i tocmai miniştrii Apărării şi Internelor, Irakul nu are încă un plan de anihilare a Statului Islamic, lăsându-se în voia miliţiilor kurde şi a raidurilor americane.

Dar nici Statele Unite nu au un plan coerent. Din 28 august, când preşedintele Obama a recunoscut ingenuu că nu are încă o strategie, până la declaraţia de miercuri (“Obiectivul nostru este clar: vom slăbi şi într-un final vom învinge Statul Islamic”) nu s-a schimbat decât retorica. (Una slab coordonată, de vreme ce aseară ministrul de Externe îşi contrazicea preşedintele: “Statele Unite nu duc un război împotriva Statului Islamic, ci pur şi simplu desfăşoară o vastă acţiune antiteroristă”).

În ce constă, prin urmare, “strategia” de ultimă oră a Statelor Unite? Apelul repetat la o coaliţie internatională, câteva sute de consilieri militari în plus, trimişi să mai antreneze o dată forţele militare irakeine,  raidurile de bombardament asupra poziţiilor Statului Islamic (lansate de la baze militare din Qatar, Kuweit şi Emirate), turneul lui Kerry în Orientul Mijlociu - care continuă. O noutate ar fi faptul că Arabia Saudită urmează să găzduiască (în paralel cu Iordania sau în exclusivitate) baze de antrenament pentru “opoziţia siriană moderată”.

Nu există opoziţie siriană ”moderată”! Sau, dacă vreţi, nu mai există. De la începutul primăverii siriene, când  poporul lupta împotriva dictatorului Bashar al-Assad, a fost inventată şi susţinută o Armată Siriană Liberă, căreia i s-au alăturat câteva grupări jihadiste - una mai feroce decât cealaltă - între care şi ISIS. Acestea (mai bine antrenate şi cu experienţă de război în Afganistan, Irak, Libia şi te miri pe unde) au preluat iniţiativa, punând mâna inclusiv pe logistica Armatei Libere Siriene.

Nu e clar ce ţări vor constitui coaliţia internaţională împotriva Statului Islamic. Cu ceritutudine nu Siria - oferta lui Bashar al-Assad a fost refuzată. Iranul (ale cărui forţe de elită luptă acum în Irak, alături de peshmerga kurdă) nu a fost încă refuzat explicit. Secretarul de Stat american a o oferit întrebării un răspuns de cercetaş: ”Aproape fiecare ţară de pe Pământ are câte un rol de jucat în eliminarea ameninţării ISIL şi a răului pe care îl reprezintă”. Deocamdată, Turcia, de pildă, a anunţat că se alătură coaliţiei internaţionale, dar nu în operaţiuni la sol. Alte state din zonă nu s-au pronunţat încă.

Dar problema cea mai îngrijorătoare este că nu pare a se şti cine sunt cu adevărat cei a căror fiecare oră de existenţă în plus răspândeşte moartea cea mai cumplită.  Nu seamănă cu jihadiştii Al-Qaeda (din care, ca o franciză, s-au revendicat) - doar l-au oripilat până şi pe al-Zawahiri. Sunt takfiri, o formă extremă a salafismului, care declară persoane sau mase de oameni „necredincioşi” sau „infideli” – motiv pentru care strategia lor se îndreaptă asupra şiiţilor, dar şi asupra minorităţilor din zonă: kurzi, druzi, turkmeni, creştini, yazidi. Ţintele lor declarate sunt Damasc, Bagdad, apoi Amman şi Riyadh. (Sunniţi ca şi ei, liderii de la Amman şi Riyadh trebuie pedepsiţi pentru cooperarea cu „infidelii” americani).

Jihadiştii Statului Islamic sunt de multă vreme cunoscuţi, crimele lor oribile n-au început cu decapitarea lui James Foley.  Am vorbit prima oară despre ei cu mai mult de un an în urmă, când mă întrebam cum îi vor ocoli bombardamentele americane pe unii ca ei şi pe alţii, aliaţi împotriva lui al-Assad. Politica de ezitare a Casei Albe, preşedintele Obama cu al său ”defensive minimalism” (cum inspirat l-a numit politologul american David Rothkopf), prevalenţa jocului de interese în Liga Arabă, indolenţa liderilor europeni, precum şi propria lui propagandă dezlănţuită (filmele cu orori de pe youtube sunt menite nu doar a înfricoşa, dar mai ales a face prozeliţi) au adus Statul Islamic la dimensiunile de astăzi.

Pentru a fi anihilat trebuie cunoscut în profunzime şi în context regional. Este Abu-Bakr-al-Baghdadi, autointitulatul calif Ibrahim (care a predicat, la începutul lui iulie, într-o moschee din Mosul, purtând un auster veşmânt negru şi un ceas Rolex), un personaj şters şi lipsit de carismă, adevăratul conducător al Statului Islamic?

Citește și: