80 vizualizări 4 mar 2008

Carevasăzică, un băieţel rău se suie pe o scară să strice cuibul unor rândunele. Poate că mai făcuse asta, poate că mai dăduse şi cu praştia după guguştiuci. Şi-a luat toate măsurile de siguranţă să nu-l vadă nimeni şi totuşi l-a văzut cineva. L-a văzut Dumnezeu şi i-a tras scara de sub picioare. După care a tăiat cablul de la telefon să nu poată suna nimeni la salvare. Cine e Dumnezeu? întreabă băieţelul, după ce-şi revine. Dumnezeu e un moşneag, cu barba albă, e cel care te pedepseşte pe loc atunci când faci o faptă rea, că-i iute la mânie, îi răspunde profesorul de religie. Şi unde-l găsesc – întreabă copilul – pe Dumnezeu ăsta, să mă răzbun, să-i pun o piedică pe stradă, să-i fur bastonul?

Carevasăzică, o fetiţă obraznică trece prin dreptul bisericii şi uită să se închine. Dumnezeu face ce n-a reuşit nici Videanu: mută semaforul inteligent pe roşu; pe fetiţă o calcă maşina. Cine-i Dumnezeu? întreabă fetiţa, înainte de a-şi da obştescul sfârşit. Dumnezeu e un moşneag cu barba albă, mai rău decât şoferul de jeep, nu lasă nimic de la el, răspunde profesorul de religie. Cum să-l fac să mă ierte? întreabă fetiţa, care era deja pe lumea cealaltă.

Dacă aşa se predă religia în şcolile din România, profesorii trebuie alungaţi cu biciul, ca tâlharii din templu. Manualele lor trebuie arse în piaţa publică, lângă grătarele cu mici şi bere gratis.

Pentru profesorii de religie, care cred că asta-i o disciplină pe care o poate preda orice dizeuză de cârciumă de gară aripată de viziuni misticoide, Dumnezeu e un client care plăteşte şi comandă muzica, dar pe care, dacă nu poţi negocia, îl poţi face măcar la portofel şi-apoi să ieşi să ţi-o tragi cu el, pour boire, pentru mântuirea sufletului.

Şcoala înseamnă libertate, e discuţie şi demonstraţie, religia e o disciplină între celelalte. Poţi explica cine e Dumnezeul creştinilor, cine-i Allah, cine-i Iehova, ce înseamnă binele şi răul, fără să faci catehizare cu Cartea-n cap, fără să încerci un prozelitism de raket de cartier: dacă nu crezi în Dumnezeu, vei arde în flăcările iadului. Ce sunt flăcările iadului, pentru cine n-a cercetat nici măcar flacăra de la aragaz?

Da, o faptă rea trebuie pedepsită, dar copiii trebuie să afle că trăim într-o ţară cu legi, că dacă furi te poate paşte o palmă părintească, amenda penală, şcoala de corecţie sau puşcăria, depinde ce furi, dar nu mânia oarbă a unui dumnezeu care le-a tras profesorilor de religie scara de sub organul gândirii. Copiii trebuie învăţaţi, cu răbdare, să înţeleagă, să aleagă. E ca la geometrie: „Suma pătratelor catetelor e egală cu pătratul ipotenuzei” nu pentru că ţi se pogoară din cer ca o dogmă, ci pentru că se poate demonstra. Şcolile publice nu livrează credinţă, asta e menirea şcolilor confesionale, menirea cultelor. Şcolile publice livrează informaţie şi demonstraţie, livrează alternative.

Să fii profesor e o vocaţie pe care n-o are orice dus cu sorcova. Dar una e ca elevul să plece de la ora de chimie cu formula apei greşit învăţată, alta e să plece de la religie tremurând de frica lui Dumnezeu.

Tulburat de binevoitori fanatici care-şi zic educatori în cele sfinte, sufletul acestor copii va găsi calea spre Dumnezeu, dacă va dori s-o găsească. Sufletul predicatorilor de religie, al autorilor de evanghelii după Hărdău şi Adomniţei, al dascălilor care au pornit „jihadul” împotriva copiilor va rămâne răsturnat, de la o leafă la alta, într-un cuib de pitpalac.


Citește și: