no author
Claudiu PÂNDARU
382 vizualizări 7 apr 2011

Mă autodenunţ. Am urât presa tipărită. Sincer.

Am urât presa scrisă pe hârtie pentru zeii falşi pe care i-a creat. Pentru monştrii sacri ai pastei de pix. Monştrii sacri şi bronzaţi. Bronzaţi de atâta plâns pe umerii sărmanilor zilei.

Am urât presa scrisă pe foi, pentru că de multe ori a vândut influenţă şi nu informaţie.

Am urât presa de tarabă pentru că face parte, prin exponenţii ei, din miezul reproşului pe care îi adresează politicienilor.

Am urât presa scrisă cu tuş pentru că prea des de pe cartea de vizită a unui ziarist parlamentar s-a tăiat, de parcă n-ar fi existat, cuvântul ziarist. Probabil că, în adevăratul lui sens, nici nu a existat.

Am urât presa scrisă pentru că, de prea multe ori, a trebuit să explic, în numele altora, că eu nu sunt cu Băsescu şi nici cu Ponta.

Pentru că asta au ajuns oamenii să creadă despre noi: că suntem mercenarii cuiva. Şi cum să nu creadă când noi, ziariştii, ne introducem singuri în stenograme.

Când să asculţi ziaristul? Atunci când tranşează analitic adevăruri la kilogram sau atunci când răspunde la un banal "Ce faci?" cu "Ce să fac? Bani!".

Eu ştiu să fac ştiri. De trei ani încoace dau titluri, ştiu să muncesc 12 ore pe zi, ştiu să-mi pun oamenii să facă subiectele care au potenţial, ştiu să mă bucur atunci când văd că ştirile sunt citite. În redacţia gândul am astfel de oameni.

Oameni care respectă cele trei reguli de bază ale jurnalismului: bunul-simţ, corectitudinea şi echilibrul.

La ora asta, când unii colegi de breaslă hohotesc - văd că mai mult de plâns - pentru ce am fost şi nu mai suntem, îmi permit să spun, relaxat, că noi vom fi.

Că noi vom fi mai buni. Ziarul gândul rămâne ziarul gândul.

Ne despărţim de presa tipărită. Nu ne despărţim de presă.

În final, mărturisesc că am o uşoară doză de regret. Mi-aş fi dorit ca astăzi să-şi anunţe încetarea apariţiei, mai degrabă, ziariştii despre care am scris la început.

Citește și: