Raluca ION
Raluca ION
8955 vizualizări 8 nov 2013

Demult, pe când aveam 16-17 ani, am fost cu un prieten la librăria din faţa Muzeului Literaturii şi ne-am cumpărat nişte cărţi. Nu mai ţin minte exact titlurile, ştiu doar că între cărţile cumpărate de el era şi un volum de Mircea Ivănescu, „Versuri”. La un moment dat, pe drum, mi-a spus că, după ce îl va citi, mi-l va face cadou. S-a ţinut de cuvânt  şi, după un timp, am primit cu încântare "Versurile" lui Mircea Ivănescu. Ajunsă însă acasă, am citit doar câteva poezii şi am lăsat cartea nedreptăţită pe masă, poate câteva zile, poate câteva săptămâni, până când aveam să intru în starea potrivită. Într-un final dezamăgitor, am pensionat-o, înainte de vreme, în bibliotecă. La următoarea noastră întâlnire, prietenul meu m-a întrebat dacă am citit-o şi, ruşinată, l-am minţit repede că da. A revenit şi m-a întrebat dacă am citit chiar TOT, iar eu, prinsă cu mâţa în sac, dar ţinând să nu par incultă orice ar fi, am replicat îmbufnată: „Ce faci, mă testezi?” N-a mai zis nimic...

Peste timp, când am citit în sfârşit poeziile lui Mircea Ivănescu, am găsit cu uimire, la pagina 160, un mesaj pe care prietenul meu mi-l scrisese în ziua aceea, pe când eram amândoi adolescenţi. Aşadar, când m-a întrebat dacă am citit TOT, iar eu m-am îngrijorat de moarte pentru felul în care aş putea părea, a vrut de fapt să ştie dacă l-am citit pe el, dacă am înţeles ce a vrut să spună. Făcuse nu un test de cultură, ci încercase, poate, să deschidă subtil o cale de comunicare, pe care eu am închis-o brutal, odată cu subiectul. Ironia face ca respectiva poezie să fie exact despre oportunităţile pierdute, care nu se mai întorc niciodată.  Am pus cartea în bibliotecă, încurcată, şi nu am mai deschis-o de atunci. Iar când m-am mutat am lăsat-o acolo unde era.

Nu cred că faptul că nu am recepţionat la timp respectivul mesaj, pe care acum, scos din contextul acelor ani, nici măcar nu-l mai înţeleg bine, mi-a stricat devenirea ca om. Şi nici faptul că nu am citit, la vremea ei, poezia lui Mircea Ivănescu. Însă cred până în ziua de astăzi că aş fi fost un om mai bun dacă aş fi aflat chiar atunci de simpla existenţă a acelor câteva rânduri. Ar fi însemnat să fiu capabilă să îi cunosc cu adevărat pe oamenii din jurul meu, să le pun întrebările necesare atunci când e nevoie de ele, să fiu mai atentă la cum sunt ei cu adevărat decât la cum sunt sau cum pare că sunt eu. Sunt calităţi de care ai nevoie oricând în această viaţă.

Ştiu că nu sunt singura în această situaţie, deosebirea este că eu mă pot lega de un obiect fizic, acea carte, care să mi-o reamintească. Ca mine mai sunt mulţi alţii şi cred că senzaţia de înstrăinare pe care o simţim uneori în relaţiile noastre cele mai apropiate vine tocmai de acolo, de la faptul că nu ştim să îi citim pe cei de lângă noi, că, dimpotrivă, ei nu ştiu să ne citească sau, poate, amândouă. E un adevăr simţit de mulţi pe propria lor piele faptul că poţi petrece ore în şir vorbind cu mama, cu tatăl, fratele sau sora ta despre toate nimicurile pământului, fără să vorbeşti lucrurile cu adevărat importante pentru care e nevoie uneori de doar câteva minute. Că poţi să-ţi faci toate planurile de viitor în relaţia de cuplu, ignorându-ţi total prezentul, că poţi să ai conversaţii elaborate cu prietenii fără să afli dacă sunt cumva nefericiţi. Unii oameni sunt ca nişte audiobook-uri şi îţi recită povestea lor şi acasă, şi în maşină, şi în tren, şi la cafenea. Dar alţii, nu. Alţii sunt ca nişte romane-fluviu, scrise cu litere mici şi-ţi trebuie multă răbdare pentru a-i citi cap-coadă, alţii sunt concepuţi în stil ermetic şi pare imposibil să-i descifrezi, alţii au coperţi plictisitoare, dar pagini senzaţionale. 

După mulţi ani, m-am decis să îmi iau cartea uitată acasă, ca să îmi aducă aminte, din când în când, să fac efortul de „lectură” atât de necesar în multe împrejurări. Şi tot acum mi-am amintit de un citat al lui Gellu Naum, pe care mi l-am apropiat scos din contextul său, acela de scrisoare a unui autor către cititorii săi. El scrie la un moment dat că s-a aflat pe albia secată a unui râu de munte, unde avea să se nască un imens lac: “Venit de departe, am umblat ore întregi pe prundişul încă umed, gândindu-mă că, timp de milenii, acolo va fi adâncul. Acum lacul există. Dupa câte mi s-a spus, în unele puncte adâncimea lui atinge o sută de metri. Si dacă astăzi călătorul vede numai apele, poate fi sigur ca undeva, în adâncuri, mai dăinuie pamântul ferm pe care am călcat”. 

Mă gândesc când citesc asta cât de important este să-ţi construieşti o istorie cu tine însuţi, cu ceilalţi. Cât de important este să ştii tu, indiferent de felul în care arată astăzi marile construcţii ale existenţei tale, cum se simte pământul ferm pe care ai călcat exact înainte să înceapă să se ridice.

PENTRU COMENTARII VĂ AŞTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK RALUCA ION

Citește și: