Raluca ION
Raluca ION
7486 vizualizări 13 mar 2015

Mama băieţilor, care au 11 şi 13 ani, e plecată de multă vreme în străinătate, iar tatăl lor s-a dus în urmă cu două săptămâni să-şi caute de lucru într-un alt judeţ, lăsând vorbă la un vecin să aibă grijă de băieţii săi. Când au ajuns însă la ei medicii, băieţii nu mai mâncaseră de două zile, erau deshidrataţi, înfriguraţi şi bolnavi.

Sunt doar doi dintre copiii abandonaţi de părinţi, de semenii lor, de autorităţile care ar fi trebuit să intervină şi să-i scoată dintr-un mediu care s-a transformat, zi după zi, într-o ameninţare.

Ştirea, publicată marţi, a stârnit revoltă pe reţelele de socializare. Cititorii s-au întrebat pe bună dreptate la secţiunile de comentarii ale ziarelor unde au fost vecinii care le puteau întinde o farfurie cu mâncare, unde au fost profesorii de la şcoala unde cei doi învăţau, unde a fost preotul comunei, unde a fost primarul, unde a fost Direcţia pentru Protecţia Copilului? De ce autorităţile nu monitorizau această familie aflată într-o situaţie grea şi, dacă o monitorizau, de ce nu au făcut nimic? E cumplit să ajungi într-o situaţie atât de vulnerabilă, e revoltător să vezi că autorităţile dau dovadă de neglijenţă criminală, e trist să afli că trăieşti într-o societate atât de indiferentă, e greu de acceptat că tu însuţi poţi fi parte a acestei indiferenţe.

Cu toate acestea, nu este inexplicabil. Am ajuns în situaţia în care nu ne mai miră nimic pe această lume. Trăim de atâta vreme în vecinătatea sărăciei extreme încât a ajuns să ni se pară normalitate. Am avut de atâtea ori măsura caracterului indestructibil al mizeriei încât a început să ni se pară eternă. Şi, de aici mai departe, au ajuns, printr-un transfer ciudat, să ni se pară indestructibili cei care trăiesc în mizerie. Se întâmplă, uneori, ca oamenii să creadă că aceştia s-au adaptat la mediul vitreg în care trăiesc într-un fel care i-a făcut invincibili. Am auzit de multe ori cum „ăia mănâncă din gunoaie şi n-au nici pe dracu'”, că ai lor copii merg iarna în picioarele goale şi sunt sănătoşi tun. Deşi, de cele mai multe ori, este exact pe dos, iar speranţa de viaţă în cadrul grupurilor cu risc este semnificativ mai mică în comparaţie cu restul populaţiei.

Şi mai e ceva. Un studiu făcut în urmă cu câţiva ani de IRES a arătat că 85% dintre români cred că trebuie să fie prudenţi în relaţiile cu ceilalţi, 66% sunt convinşi că majoritatea semenilor lor vor să profite de ei, 46% dintre români nu au niciun fel de încredere în vecini. Când nu ai încredere în ceilalţi, când ai impresia că vor să profite de tine, eşti mult mai reticent atunci când trebuie să îţi oferi ajutorul. Iar această ezitare face ca sprijinul care ar putea face diferenţa dintre viaţă şi moarte să vină în unele cazuri prea târziu.

Probabil că oamenii din satul din Vaslui de care depindeau cei doi fraţi n-au nici ei prea multă încredere în ceilalţi. Dar cât de demni de încredere sunt ei înşişi? Câtă încredere să mai aibă acum nişte copii vulnerabili în faţa unor adulţi care i-au lăsat baltă? Ideea că ceilalţi nu sunt demni de încredere riscă treptat să se transforme într-o realitate, într-o profeţie autoîmplinită la nivelul întregii societăţi.

 

 

Citește și: