Gandul.info
Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
1749 vizualizări 26 apr 2018

Nu ştiu exact ce are în vedere ÎCCJ în această speţă, însă, în ceea ce mă priveşte, câtă vreme nu vorbim despre acte cu violenţă, corupţie sau recidivă, nu mi se pare a fi foarte-foarte neconstituţional să salvezi/să întorci în societate nişte oameni - care, e drept, au greşit -, înainte de a deveni personalităţi confuze, oameni taraţi, cazuri antisociale.

Sigur, se vor găsi, imediat, apărători ai dreptăţilor absolute, aplicate, de multe ori, în abstract, „în litera legii”, nu neapărat în spiritul ei, voci care să-mi aplice „vreo două”, bine simţite, să facă legături şi asocieri.

Mi s-a mai întâmplat, atunci când am respins, ferm, „beneficiul” social al „spectacolului cătuşelor”. Atunci când am considerat că e absolut injust să plimbi oameni în piaţa publică încătuşaţi, între diverse instituţii ale statului, drept exemple ale aplicării justiţiei-spectacol, înainte ca ei să fie declaraţi vinovaţi.

Mi s-a spus că aş fi împotriva curentului social. Poate că da, dar nu şi împotriva corectitudinii şi a prezumţiei de nevinovăţie, element fundamental între principiile statului de drept.

Sigur, legea trebuie aplicată – şi să nu vorbim de câte ori a fost incorect aplicată, într-un sens sau altul -, dar nu generând consecinţe dintre cele mai nefaste pentru viaţa condamnatului. La urma urmei, detenţia, zice-se, are ca scop reeducarea, resocializarea, readucerea vinovatului la stadiul de individ conştient de greşelile sale.

Dar mă poate convinge cineva că sistemul penitenciar din România acestui timp poate îndrepta oameni? Sau îi poate îndrepta, în special, către eşecul social?

Pentru mulţi a părut şocantă enumerarea „Măsurilor alternative de executare a pedepsei privative de libertate”, prevăzute într-un proiect de lege: anume, măsura de executare fracţionată a pedepsei privative de libertate - în timpul săptămânii la domiciliu şi în zilele de sâmbătă şi duminică într-un centru de detenţie special înfiinţat pentru această măsură sau în penitenciar; măsura de executare la domiciliu a pedepsei privative de libertate; măsura de executare a pedepsei privative de libertate în regim mixt la domiciliu, cu prestarea de zile de muncă în folosul comunităţii, în echivalent.

Proiectul în discuţie mai precizează că „Măsurile alternative de executare a pedepsei privative de libertate nu se aplică pentru condamnările privative de libertate pentru săvârşirea unei infracţiuni cu violenţă sau profitând de starea de neputinţă fizică sau psihică a victimei şi nici persoanelor condamnate pentru fapte de corupţie - pentru luare de mită, dare de mită şi trafic de influenţă - şi cele aflate în stare de recidivă”.

Sunt convins că există numeroase argumente în favoarea unor condamnări cu executare în sistem penitenciar. Argumentul primordial este că o pedeapsă uşoară, atrage repetarea faptei.

Depinde, însă, de modul în care privim lucrurile.

O pedeapsă lungă şi grea, ispăşită pentru fapte de o gravitate redusă – de-a lungul timpului am avut ocazia să scriu despre oameni pentru care pedeapsa nu a însemnat, nici pe departe, reeducare, ci umilire, înjosire, depersonalizare, ratarea viitorului: de exemplu, o mamă cu şase copii, unul abia născut, condamnată la ani de detenţie pentru furtul a 25 de lalele, dintr-un rond stradal (În perioada detenţiei, nou-născutul a decedat, iar mamei nu i s-a permis să meargă la înmormântare. A fost graţiată de preşedintele României de la acea vreme); două bătrâne condamnate şi arestate pentru că au mutat un gard între două gospodării; diverşi tineri care au băut mai mult decât au putut duce, la diverse evenimente, şi care, ulterior, au spart un magazin pentru te miri ce – săvârşite în diverse circumstanţe, nu poate reda societăţii un om îndreptat, mai bun, ci unul cu infinite frustrări şi probleme de reintegrare.

Desigur, se poate spune că legea conţine elemente care frizează neseriozitatea, precum „încarcerarea de weekend” sau arestul la domiciliu, fără brăţară electronică.

Dar nu despre ridicol vreau să vorbesc aici, ci despre un principiu: acela de a face dintr-un vinovat (inclusiv prin pedeapsă), dintr-un un individ perfect social, în esenţă, care a greşit, involuntar, care a scăpat hăţurile într-un anume moment, un om mai bun, nu unul mai rău; un om care şi-a înţeles greşeala şi nu unul care va ieşi din detenţie gata să „completeze” la faptă ca să echilibreze pedeapsa.

Cum se poate achita statul, până la urmă, de uriaşa vină de a nu-şi putea proteja cetăţenii? Doar prin condamnări la închisoare în sistemul penitenciar? Cum răspunde pentru imposibilitatea de a le  asigura, conform Constituţiei, un trai decent? Pentru că i-a determinat să părăsească ţara în căutarea unor condiţii mai bune de viaţă, abandonându-şi, în fapt, copiii, cu dorinţa declarată de a le oferi un viitor mai bun.

Cum şi când va sparge statul român acest cerc vicios, care a nenorocit sute de mii de familii şi de adolescenţi/tineri?

Câţi dintre ei, din lipsa unei educaţii aplicate, pe fondul tuturor neîmplinirilor şi al frustrărilor, din lipsa supravegherii, au încălcat legea?! Este sută la sută necesar să-i aruncăm în iadul puşcăriilor, ca să-i scoatem de acolo, aproape inevitabil, delincvenţi cu patalama?

Între altele, proiectul legii precizează că propunerile despre care discutăm au în vedere persoanele condamnate la o pedeapsă cu executare de până în 5 ani.

Gândul a scris, la începutul anului trecut, că în atare situaţie se afla la momentul respectiv 1625 de persoane. Dintre aceştia, o parte săvârşiseră infracţiuni cu violenţă sau erau recidivişti.

În consecinţă, în jurul a 1000 de persoane ar fi putut/ar putea primi arest la domiciliu, evident supravegheaţi GPS şi cu brăţară electronică.

Eu cred că, şi dacă nu 1000, ci doar un singur om ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege, fiind, ulterior, reintegrat, deplin, în societate, tot ar avea elementul lui pozitiv un astfel de act normativ.

Citește și: