3990 vizualizări 25 apr 2010

Acest text a fost scris în urmă cu 12 ani. Era vorba de muzică, de spital şi de fiinţa omenească. Subiectele sunt aceleaşi şi astăzi, când muziciana Amelia Antoniu (36 ani) şi Alice Preda (35 ani) se zbat într-o anticameră a morţii unde le-a trimis spitalul. Faţă de ce scriam acum 12 ani, ar mai fi doar o întrebare de adăugat: câte alte duzini de ani mai trebuie să treacă peste România până când textul acesta va deveni inactual?

Există oameni înconjuraţi de un aer de nemurire. După felul cum vorbesc, cum zâmbesc, cum se mişcă, pare de bun-simţ că Dumnezeu le va da o dispensă, ca să rămână pe pământ şi să-şi vadă de treabă de-a lungul veacurilor. Ar fi fost nevoie de un Iosif Sava în secolul XVIII, va fi nevoie şi în mileniul care vine. Imaginea lui, străpuns de tuburi însângerate, cu marcaje de vopsea albastră pe piele, cu pieptul năpădit de muşte, ridicându-se şi coborând în fluturarea mecanică a respiratorului artificial, nu pot s-o percep decât ca pe o realitate virtuală, desenată de un computer dement.

Fără Iosif Sava mă simt din nou descoperit, fără pavăză în faţa lumii sălbatice. Toată copilăria şi adolescenţa m-a chinuit jena neputinţei de a trăi: importante erau cărţile, sălile de cinematograf, o frază, o privire, un sunet alb pierdut în culori de poză veche, aceea era viaţa reală şi adevărată. Resimţeam asta în faţa celorlalţi ca pe un şancru în obraz, ca pe un stigmat de inferioritate definitivă, care trebuia ascuns cu grijă. Din prima clipă în care ne-am întâlnit, Iosif Sava mi-a luat această spaimă cu mâna. Lângă el, nu te mai simţeai un bezmetic, un vânător de cai verzi, un poet în cel mai rău şi de dispreţ sens al cuvântului. Lângă el, în spaţiul fermecat al Seratei, părea foarte firesc să atârni totul de o frază, de o privire, de un sunet alb pierdut în culori de poză veche. Lângă el, o carte de acum un veac devenea mult mai importantă şi actuală decât ştirile zilei, muzica, religia, arta păreau la fel de fierbinţi ca programul de privatizare. Şi oricât de tăioasă ar fi fost o controversă, nu lăsa niciodată ura să-şi facă loc în Serata sa: finalul însemna întotdeauna întoarcerea într-un amfiteatru senin de Grecie veche.

Iosif Sava a fost singurul care, în aceşti ani ai politicii, negoţului şi tâlhăriei, a oferit omului de cultură un refugiu pentru demnitate. S-a opus cu toată fiinţa lui căruntă şi distinsă asaltului mârlăniei, pragmatismului feroce, ignoranţei mulţumite de sine, rânjetului dizolvant, kitschului dezlănţuit, divertismentului cretin. Şi lumea aceasta nouă, de orori şi porcării colorate, nu l-a iertat....(Citeşte mai departe în pagina următoare)

Citește și: