no author
Crenguta Nicolae
4090 vizualizări 11 feb 2019

Ştirea despre experimentul cu venitul garantat necondiţionat în Finlanda a fost încă de la apariţia ei, în 2015, întâmpinată la noi cu comentariile indignate despre cât de rele sunt ideile ”socialiştilor” care vor să transforme ţara în ”raiul leneviei”. Doar că iniţiativa nu era a unor socialişti: era la putere, ca şi acum, un guvern de centru-dreapta, care se lupta cu un şomaj de peste 9% şi cu o economie la limita recesiunii, afectată de criză şi de austeritate. Experimentul a constat din selectarea aleatorie a 2.000 de şomeri, cărora timp de doi ani, în 2017 şi 2018, statul le-a oferit câte 560 de euro pe lună. Scopul nu era deloc să instaureze un paradis socialist, ci să-i împingă pe şomeri să accepte slujbele temporare sau prost plătite pe care altminteri nu le-ar fi acceptat, de teamă că îşi vor pierde ajutoarele sociale, mai stabile decât slujbele din sectorul privat.

Experimentul a avut atâta relevanţă cât i-a permis eşantionul: concluzia pentru primul an (pentru al doilea, rezultatele vor apărea în aprilie) a fost că nici n-a crescut, nici n-a scăzut ocuparea în rândul beneficiarilor raportat la restul şomerilor, având în vedere că mulţi finlandezi rămân în afara pieţei muncii nu din lene, ci fie pentru că nu reuşesc să obţină calificările necesare, fie din motive de sănătate sau de vârstă. De asta, experimentul finlandez n-a fost un răspuns la viziunea unor Mark Zuckerberg sau Elon Musk, adepţi ai venitului universal garantat cu argumentul că oamenii vor deveni mai creativi dacă vor avea asigurată împlinirea necesităţilor de bază. Criticii au comentat că un experiment relevant pentru aşa ceva ar fi trebuit să nu cuprindă numai şomeri, nu doar un eşantion atât de mic de populaţie şi nu doar o perioadă de doi ani.

Cert e însă că şomerii respectivi au scăpat de formalităţile birocratice şi de obligaţiile de a bifa anumite condiţii impuse pentru a căpăta ajutoare sociale. O şomeră care a reuşit în acest timp să-şi deschidă un restaurant împreună cu nişte prieteni a povestit pentru Reuters că, în raport cu ajutorul social de care beneficia înainte, venitul garantat oferit lunar de stat i-a adus în plus doar 50 de euro; în schimb, a reuşit să-şi lanseze afacerea, fiindcă n-a mai fost obligată să piardă periodic timp cu formalităţi ca să-şi poată lua ajutorul. Cu alte cuvinte, nu i-a mai fost frică de perspectiva de a muri de foame. Acesta explică de ce KELA, agenţia finlandeză pentru asigurări sociale, a socotit ca principal rezultat al experimentului faptul că participanţii, comparativ cu şomerii din grupul de control, au declarat că se simt semnificativ mai bine, mai puţin anxioşi şi mai sănătoşi.

Un astfel de rezultat e neinteresant pentru cine crede că frica e cea mai bună motivaţie a muncii sau că scopul economiei nu e să-i facă pe toţi membrii societăţii să se simtă bine. Vorba unui român autentic de pe forumul unui ziar: ”muriţi bă cu aşteptările astea să vă dea statul de mâncare acum 100 de ani eraţi şi biciuiţi pe lângă faptul că eraţi puşi la muncă cu forţa”. Într-adevăr, din moment ce venitul universal garantat se finanţează din taxe şi impozite, ideea n-are cum să pară alfel decât o obrăznicie în societăţi sărace şi primitive cum e cea românească, unde protecţia socială pare doar o formă de a răsplăti lenea, unde cei 560 de euro pe lună oferiţi de Finlanda şomerilor sunt bani mulţi şi unde iniţiativele de mărire a salariului minim par nişte afronturi la adresa celor care, deşi muncesc din greu, tot nu câştigă destul încât să scape de frica sărăciei sau a declasării.

Ar însemna deci că miliardari ca Zuckerberg sau Musk susţin ideea venitului universal pur şi simplu fiindcă ei au scăpat de frică. ”Să le dai tuturor libertatea de a-şi urma visul nu e pe gratis. Oameni ca mine ar trebui să plătească pentru asta. Mulţi dintre voi vor fi suficient de bogaţi încât să o faceţi şi voi”, a spus Zuckerberg într-un discurs celebru la Harvard în 2017. Cum ştim însă, în afară de argumentul romantic al lui Zuckerberg, un argument mult mai pământean e cel al automatizării care înlocuieşte masiv angajaţii cu roboţi, generând astfel o masă de oameni de prisos, frustraţi şi furioşi, cu potenţial de a destabiliza societatea şi de a vota extremişti sau, mai rău, anticapitalişti. Cifra vehiculată cel mai des la ultimele forumuri de la Davos a fost estimarea că până în 2020 vor dispărea 5 milioane de locuri de muncă din cauza robotizării.

Perspectiva a fost comentată de Richard Branson sau Bill Gates, ultimul chiar cu propunerea ca firmele care folosesc roboţi să fie taxate spre a finanţa venitul universal. Experimente asemănătoare cu cel din Finlanda au loc ori sunt în plan în Canada, Kenya, India, Scoţia, California sau Alaska. În 2016, Elveţia a organizat un referendum pe această temă - eşuat, dar bun să arate tendinţele pentru viitor, ţinând cont că tinerii, cetăţenii de la oraş şi cei cu studii superioare s-au arătat cel mai mult în favoarea ideii. La fel e şi peste Ocean, unde 54% din americanii între 18 şi 35 de ani şi 50% dintre cei până la 50 de ani susţin venitul garantat, conform unui sondaj Gallup de anul trecut. În Europa, un sondaj făcut în 2017 de firma germană Dalia Research în rândul a peste 11.000 de cetăţeni din cele 28 de state UE a arătat că 68% ar vota pentru venitul garantat, principalul argument invocat (de 52%) fiind că „ar reduce anxietatea în privinţa finanţării nevoilor de bază”.

Au apărut deja politicieni care şi-au făcut deja platformă din asta. Antreprenorul Andrew Yang vrea să ajungă candidatul democraţilor la preşedinţia SUA promiţând fiecărui american între 18 şi 65 de ani 1.000 de dolari lunar. Pentru un venit de bază acordat condiţionat pledează pretendenta cu cele mai mari şanse la nominalizarea democrată, Kamala Harris, care ar vrea să dea americanilor care câştigă între 3.000 şi 50.000 de dolari pe lună (100.000 pentru cuplurile căsătorite sau părinţii singuri) un credit fiscal sub forma unei sume de 500 de dolari pe lună, urmând ideea lui Chris Hughes, cofondator al Facebook şi colaborator la campania prezidenţială a lui Barack Obama.

Cu adevărat epocală e însă rezoluţia Green New Deal, depusă în Congres săptămâna trecută de democraţii Alexandria Ocasio-Cortez şi Ed Markey, care cere ca ponderea surselor de energie nepoluante folosite în America să crească brusc, de la 11% în prezent la 100% în 2030, iar americanii afectaţi de această tranziţie să fie sprijiniţi cu investiţii, instruire şi locuri de muncă, pe lângă propunerea de ”garantare a unei slujbe retribuite cu un salariu capabil să susţină o familie, concedii medicale, vacanţe plătite şi siguranţa pensiilor pentru toţi locuitorii SUA”. Rezoluţia este epocală nu doar prin generozitatea demnă de cea mai tare utopie comunistă a prestaţiilor sociale, ci şi prin faptul că e prima abordare din unghi social a preocupării nr. 1 în anumite zone ale elitei mondiale, respectiv schimbarea radicală a structurii economiei cu scopul contracarării schimbărilor climatice.

Abordarea brutală a chestiunii de către Emmanuel Macron în Franţa a trezit furia ”vestelor galbene”, pentru că încercarea de a extinde uzul vehiculelor nepoluante a fost percepută, corect, drept aruncarea costului pentru acest efort în spinarea categoriilor cu venituri mici. Planul democraţilor americani însă promite protecţie cu totul specială pentru cei afectaţi. Într-o schiţă a documentului scăpată online ca din greşeală, planul includea şi propunerea venitului universal – ”securitate economică oferită şi celor care nu vor să muncească”. Deşi celelalte prevederi oferă oricum mult peste orice poate visa un cetăţean al planetei în materie de protecţie socială, chiar şi aşa s-au găsit însă critici care să se întrebe cum de forma finală nu pomeneşte şi de venitul universal. Nu e însă prea târziu, mai ales că democraţii abia s-au prins că de acum trebuie să se arate ”cu adevărat de stânga”.

Sunt comentatori care se întreabă dacă nu cumva şi Donald Trump ar veni cu o propunere de venit universal, dacă va simţi că îi aduce voturi. În fond, însuşi Milton Friedman, ideolog al dreptei, a promovat ”impozitul negativ pe venit”, adică o sumă fixă de bani cu care statul să înlocuiască birocraţia ajutoarelor pentru săraci. Şi deja sunt critici de stânga care spun că un venit universal nu face decât să ia dreptul la orice alte ajutoare, în acelaşi timp împingându-i pe oameni să accepte nu doar muncile precare specifice economiei din aceşti ani, ci şi munci neplătite, ceea ce va ajuta firmele în căutare de forţă de muncă dispusă să lucreze pe bani puţini spre deloc.

Ceea ce a devenit însă imposibil este să critici ideea venitului garantat ca fiind creatoare de hazard moral ori să te întrebi de unde vor veni banii. Un site conservator a calificat ironic experimentul finlandez drept ”bani din elicopter”, numai că varianta mult mai sofisticată a „banilor din elicopter”, adică tiparniţa băncilor centrale, a produs numai din 2009 până în 2017 nu mai puţin de 11.000 milioane de dolari. Aceşti bani au dezobişnuit pieţele să mai funcţioneze normal şi au creat o percepţie de arbitrar imposibil de înlăturat: dacă pentru bănci şi corporaţii a fost posibilă salvarea de criză cu un astfel de artificiu lungit ani la rând, de ce să nu se poată şi pentru cetăţenii de rând? Atunci când miliardarii de mai sus discută despre subvenţionarea oamenilor înlocuiţi de roboţi, ei văd exact acest artificiu - încă ignorat de românii obosiţi de lupta cu sărăcia şi indignaţi că elitele vor să le dea leneşilor din banii munciţi de ei.

 

Citește și: