4 vizualizări 8 ian 2008

Privirea absentă, pletele fluturând în vânt, degetele împreunate alunecând de la frunte peste pieptul plin, abia acoperit de o bluză roşie, cu decolteu. Nici o privire spre biserica pe lângă care ştie că trece. Mi s-a părut cea mai şocantă dintre imaginile inteligent surprinse de tânărul artist Dan Acostioaie în video-instalaţia sa numită Crossroad (acum expusă la Tate Modern, Londra) şi având ca subiect obiceiul românilor de a-şi face cruce când trec pe stradă prin dreptul unei biserici.

Nu ştiu când s-a instaurat el – gestul – dar e izbitoare (poate simptomatică?) urgenţa cu care el a devenit un gest reflex, de cele mai multe ori lipsit de orice semnificaţie. Cine i-a învăţat pe puştii aceştia, care continuă să-şi vorbească veseli în timp ce-şi fac semnul crucii, fără să îndrepte vreun gând spre biserică şi semnificaţiile ei, că trebuie să-şi ridice astfel degetele la frunte? Cine i-a băgat în cap tinerei sexy pe care o descriam mai devreme că n-ar strica să-şi amestece gândurile lumeşti la care are tot dreptul cu cele sfinte, pentru orice eventualitate? Cine îl pune pe cel de pe bicicletă să-şi rişte siguranţa personală de dragul unui gest a cărui semnificaţie n-ar şti probabil să o explice? De ce să-şi mute gospodina sacoşele grele dintr-o mână în alta, bombănind despre viaţa ei grea, şi poate păcătuind astfel, de dragul unei clipe risipite iremediabil?

Artistul ieşean a avut materie de lucru bogată – mai ales într-un oraş ce se crede un centru al ortodoxiei – şi a ştiut să aleagă imagini ce vorbesc de la sine: oameni tineri şi bătrâni, veseli sau trişti, grăbiţi sau relaxaţi, frumoşi sau urâţi, graşi sau slabi, cu toţii însoţind semnul crucii de o indiferenţă liniştită, ca şi cum şi-ar spăla mâinile când intră în casă. Îi priveşti şi îţi repeţi în sinea ta „să nu-ţi faci niciodată cruce pe stradă!”, fiindcă ţi se pare un soi de blasfemie ceea ce vezi. Sau cel puţin o risipă dureroasă.

Un singur gând, fără nici o gesticulaţie ataşată, ar valora desigur mai mult, dacă ar reuşi să învingă toate celelalte gânduri ce ne trec laolaltă prin cap, dacă ar reuşi să ne stăpânească pe deplin conştiinţa, fie şi numai pentru câteva secunde. Dar adevărul trist este că risipa de gesturi ne e proprie, chiar şi când e vorba despre credinţă, în timp ce liniştea unui gând ne sperie.

Citește și: