Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
12652 vizualizări 6 nov 2011

Mulţi se declară nemulţumiţi de victoriile "prea curate" ale lui Lucian Bute. Fără tumefacţii, fără cucuie, fără arcade sparte. "Bă, voi vreţi sânge. Asta vreţi voi, sânge. Să ni se ia capetele, vreţi!", ar spune Mitică Dragomir, într-unul din puseele sale isterice.

La urma urmei, ce rost are un meci de box, dacă finalul nu te prinde cu faţa zdrenţe, dată pe răzătoarea de tablă şi fezandată cu tocătorul de vinete. Care-i chichirezul să rămâi în picioare şi să dai interviuri, cu căştile pe urechi, la finalul partidei, în loc să te duci acasă cu faţa de Halloween, ca să-ţi sperii nevasta şi copiii precum Paul Newman în "Rocky Graziano"?

Cu Bute e ceva putred. Au simţit-o şi americanii de la ESPN.com care, ironici, pun la îndoială talentul şi izbânzile campionului român. "Încă nu ştim dacă Bute e chiar e atât de bun pe cât o arată statistica" au spus ei, transmiţându-i că îl aşteaptă să boxeze cu unul precum Ward şi "că nu cumpără o luptă în care cei doi pugilişti sunt prieteni". Mai mult, am delaţiona noi: Johnson i-a fost "sparing", în vară, lui Bute.

Au dreptate şi americanii - campionul român are doar 30 de victorii în 30 de partide şi numai 24 de KO-uri. De toată jena. Şi, pe urmă, nu şi-a apărat centura decât de nouă ori. Şi cu cine… "Cu tot felul de no name" spun unii creştini. Mulţi campioni au suferit că nu pot lupta cu Bute, din motive absolut obiective. Vă amintiţi declaraţia lui Pavlik după ce a refuzat de două ori confruntarea:"Nu merg să lupt cu un stângaci, pe alune", a spus americanul, făcând referire la bursa de numai 1,3 milioane de dolari.

N-am să devin patetic şi telenovelist, invocând aici lipsa de fair-play. Nici trăirile doamnei Bute, mama lui Lucian, făcându-şi cruci cu atât mai largi, cu cât vuietul mulţimii scapă mai puternic pe fereastra cârciumii din Pechea. N-am să spun nimic despre lacrima lui Bute, tatăl, ştearsă, la repezeală, cu dosul palmei umflate de încleştări spasmodice, odată cu fiecare croşeu trimis de Lucian. N-am să vorbesc despre făţărnicia românului, care îşi îngroapă pe rând, în bârfă şi venin, toţi marii campioni, şi nici despre şabloane şi stereotipii de genul: "cel mai bun ambasador al României", "drapelul naţional" "sânge şi sudoare", gândindu-se la ţara lui…", bla-bla, bla-bla.

Imaginea mea despre Lucian Bute este una cât se poate de limpede şi descărcată de stări: copilul care a vrut să-şi depăşească propria condiţie, căruia nu i s-a dat nimic de-a gata, care a pus osul - dacă nu toate oasele - la treabă, un om care a muncit enorm, atunci când alţii descopereau "binefacerile" democraţiei originale, care a renunţat, până la urmă, la tot, pentru a performa într-un sport infernal.

Nu-l putem face vinovat că nu-şi lasă adversarii să-i spargă faţa. Nu e vina Interbox că-l antrenează şi îl manageriază aşa cum nimeni n-ar fi făcut-o în România. Nu e vina organizatorilor că multe vedete incontestabile ale boxului mondial evită, încă, să-l întâlnească în ring. Şi, mai ales, nu e vina românului că are o infinită doză de bun simţ şi că nu se dă în spectacole groteşti, ca să pară mai simpatic.

Iar dovada faptului că Bute îşi face treaba serios, dincolo de toate suspiciunile şi îndoielile unora dintre români şi ale câtorva americani, este chiar declaraţia lui Johnson la finalul întâlnirii. "Am câştigat lupta. L-am făcut KO cu o singură mână", a spus jamaicanul. Şi s-a întors pe partea cealaltă…

Citește și: