Raluca ION
Raluca ION
5666 vizualizări 28 oct 2013

„Mamă, când mai facem un Jos, Ponta?”, a întrebat-o pe mama lui un băieţel simpatic, care împreună cu fratele său a crescut, în ultimul an, în cultura protestelor de stradă care au cuprins Bucureştii. Sunt o familie de oameni inteligenţi şi prietenoşi, atenţi la nedreptăţile lumii, dar şi la frumuseţea ei, care te cuceresc cu talentul lor de povestaşi ce transformă orice întâmplare într-o proză scurtă de cea mai bună calitate. La fel ca ei, mulţi alţi părinţi tineri, cultivaţi şi nonconformişti, şi-au adus copiii la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, Piaţa Constituţiei, Centrul Vechi sau cartierele Capitalei. În rucsacul protestatarului părinte găseşti nu manifeste, ci cutii de lapte praf şi biberoane, în solidaritatea născută adhoc se împart, în loc de ţigări, pamperşi, iar acolo unde te aştepţi ca nemulţumiţii să împingă barierele jandarmilor, vezi părinţi grijulii care împing cărucioare. E o altfel de lume, cu bebeluşi purtaţi în manduci şi slinguri, cu copii care contribuie la vacarmul general cu zdrăngănelele, cu băieţei şi fetiţe care strigă, în joacă, sloganuri.

Un copil la un protest îi obligă pe participanţi la un comportament decent şi ridică nivelul de civilizaţie al mişcării în sine: nu-ţi vine să arunci cu bolovani în vitrine, nu-ţi vine să te baţi cu jandarmii, ori să înjuri ca la uşa cortului când ai un puşti de grădinţă lângă tine, chit că nu e al tău. Cât despre puştiul de grădiniţă, acesta poate învăţa, în acest fel, de mic să îşi apere drepturile, poate învăţa că, împreună cu alţii asemenea lui, e capabil să lupte împotriva unui întreg sistem, atunci când sistemul e corupt şi contravine intereselor oamenilor. Este o problemă veche de-a noastră, aceea că nu ştim să luptăm pentru ceea ce ar trebui să apărăm cu înverşunare şi că nu ştim să dăm dovadă de solidaritate, nici măcar în momentele în care vedem că aceasta este singura noastră şansă. Este posibil ca, într-adevăr, copiii crescuţi la proteste să ştie la maturitate să facă lucrurile minime şi necesare de care noi nu am fost atâta vreme în stare. Şi poate chiar mai mult de atât.

Cu toate acestea, mie personal mi-ar fi foarte greu să îmi iau copilul la un protest. Mă gândesc că, într-o mare de oameni, lucrurile ar putea scăpa la un moment dat de sub control şi că mi-ar fi imposibil să îi asigur protecţia într-o mulţime panicată, furioasă sau confuză. Că, şi în eventualitatea în care lucrurile merg în cel mai lin mod cu putinţă, mă împac greu cu camerele de luat vederi de la evenimente, care îi vor difuza, în direct, imaginea în sute de mii de case. Şi că aş putea să îl învăţ care sunt lucrurile pentru care merită să lupţi, punctual, discutând despre chestiunile care îl privesc direct, la locul de joacă sau la şcoală. Mă gândesc că dacă învaţă să obţină lucrurile cu adevărat importante în curtea grădiniţei, apoi a şcolii, apoi a liceului, va fi capabil să se lupte pentru marile mize atunci când va veni vremea.

Cu siguranţă, cei care îşi iau copiii la mitinguri îi învaţă şi aceste lucruri. Cu siguranţă că, fie că au cu cine să-i lase acasă, fie că nu, fac din proteste şi o activitate de familie, şi o lecţie de cultură civică totodată. Îmi aduc aminte însă de un mare concert în aer liber la care am fost surprinsă să aflu de la organizatori că şi copiii mici trebuie să plătească preţul întreg al biletului. I-am întrebat de ce şi ei au spus că marile concerte sunt evenimente pentru adulţi şi că, din motive care ţin de nivelul decibelilor, dar şi de siguranţă, ei descurajează părinţii să-i ia cu ei pe cei foarte mici.

Nu ştiu dacă manifestaţiile n-ar trebui să intre la categoriile evenimentelor cu un rating de 15+, la care e necesar să fii măcar adolescent ca să participi. Dacă prezenţa copiilor la proteste e chiar atât de benefică pentru aceştia sau pentru mişcarea în sine. În fond, marile revoluţii nu au fost făcute niciodată în cel mai paşnic şi lipsit de riscuri mod.

 

 

Citește și: