Adrian Onciu
Adrian Onciu
6070 vizualizări 10 mai 2019

Entuziasmul scăzuse la un nivel îngrijorător. Parcă niciodată lumea nu fusese atât de apatică. Ideea că aleşii poporului vor freca menta la Bruxelles cu lefuri de 10-20 de mii de euro îi excita nervos pe pacienţi la fel de tare ca, de pildă, fotografia nud a doctorului Jean-Claude lipită pe stejarul bătrân din curtea Micului Pentagon. Panarama-panaramelor, inclusiv pacienţii de la Londra fuseseră invitaţi să voteze pe 26 mai, ca să fie bâlciul complet.

Atât de preocupaţi erau unii pentru soarta spitalului din Bruxelles, încât urmăreau ştirile de politică externă conectaţi la perfuzii cu Furazolidon. Alţii în schimb, direct implicaţi, se dădeau de ceasul morţii să-i convingă pe oameni să iasă din starea de contemplare şi să pună ştampila pe favoritul lor.

Demenţial TV, singurul post de televiziune agreat, pregătise un set de trei dezbateri electorale transmise în direct. Urmau să participe cei şase lideri ai principalelor curente de opinie: Ludovic, Traian, Victor, Dacian, Kelemen şi Liviu. Cu toate că ar fi preferat să meargă la şedinţa de pilates în ziua aia, Denise acceptase rolul de moderator.

În studioul TV amenajat la cantină, în prezenţa unui public numeros, gazda emisiunii trase pe nas două pastile de Xanax înainte de a intra în eter:

― Bine v-am găsit dragi telespectatori, începem în forţă dezbaterea din această seară cu prima întrebare adresată invitaţilor mei: Încotro ne îndreptăm? Mergem spre o Europă a naţiunilor sau una neomarxistă, controlată excesiv de spitalul din Bruxelles?

Deranjat de Victor, care îşi băgase capul sub masă ca să plaseze nişte pocnitori în chiloţii moderatoarei, Traian ridică două degete, fix ca la şcoală.

― Aş fi preferat să-ţi răspund în particular, îi spuse Denisei, cu privirile pierdute în decolteul generos al femeii. Totuşi, despre ce Europă a naţiunilor vorbim? Dacă se menţine trendul actual în ce priveşte emigraţia şi sporul natural, în câţiva ani românii vor dispărea ca naţiune. Aşadar, ne îndreptăm spre Spitalele Unite ale Europei – SUE, unica soluţie să ne batem de la egal la egal cu pacienţii saloanelor fără clanţă din America, Rusia şi China.

― Aici mă văd nevoit să-ţi dau dreptate, interveni Dacian, care încă se juca prin părul lui Ludovic cu foarfecele de tuns iarba.

― Bravo Dacian, tu étais magnifique! erupse Denise într-un exces de simpatie cu rădăcini francofone.

De undeva din public, Viorica apăru la masa invitaţilor şi-l trosni pe Dacian cu tigaia în plină figură. Bărbatul căzu pe spate cu tot cu scaun.

― De ce vorbeşti prostii, măi băiatule?! Eşti decât o marionetă sinistră învârtită cu cheiţa de Statul paralel.

Deşi incidentul fusese grav, Denise păru mai degrabă amuzată. Râse ca la un banc misogin cu #metoo (apropo, unde-i #rezist?) şi îl ajută pe invitat să se ridice.

― Dacă cei din public doresc să participe la dezbatere, îi rog să rămână în gradene. Va veni cineva cu microfonul.

Într-un colţ al mesei Kelemen şi Liviu jucau table pe pedepse încă de la debutul emisiunii. Primul pierdu partida şi fu nevoit să cânte în maghiară Deşteaptă-te române. Moderatoarea îl lăsă să-şi termine numărul, apoi îl înghionti pe Liviu să-i dea replica lui Traian. Bărbatul cu mustaţă grizonată îşi aranjă gulerul de la halat şi fredonă un refren din repertoriul lui Sorinel Salam, bătând ritmul cu palmele pe fundul Denisei: Banii jos şi fruntea sus / Şi-am ajuns unde-am ajuns / Banii jos c-aşa îmi place / Faţa-n faţă n-ai ce-mi face!

Pe urmă deveni grav, de parcă ar fi urmat să anunţe dublarea pensiilor pentru muncitoarele din industria de video-chat.

― Consider că Traian minte de-ngheaţă apele, ca de obicei. Uitaţi-vă bine la el ca să vedeţi cum arată un oportunist, un securist şi un demagog care una spune la Bruxelles şi alt rahat mănâncă-n ţară. Traiane, recunoaşte! Ai fost sincer atunci când i-ai promis lui Jean-Claude că putem primi pacienţi din Siria sau atunci când ai scris pe pagina de Madbook că trebuie expulzaţi in corpore?

Petardele plasate de Victor explodară undeva sub masă, însă nu în chiloţii moderatoarei, ci în pantalonii lui Traian. Bărbatul trase de elasticul pijamalelor ca să constate pagubele - un nor negru de fum se înălţă până-n tavan sub formă de stea în cinci colţuri.

Speriaţi, pacienţii din public începură să ţipe şi să alerge spre uşă.

― Nu vă panicaţi! interveni Denise. Acesta nu este un atac terorist. E doar o glumă proastă de-a lui Victor.

Se ridică şi-l trase pe invitat de urechi, în huiduielile publicului.

În celălalt capăt al mesei, Ludovic dădu primul semn de viaţă. Îşi ridică ochii din telefonul mobil (pe care urmărise, a zecea oară, filmul Batman Forever) şi clipi des, ca un copil prins cu mâţa-n sac.

Îl prinse de mânecă pe Kelemen.

― Despre ce se vorbeşte aici, colega?

― Nem értem, sajnálom. (Je ne comprends pas, je suis désolé.)

Atentă la dialogul celor doi invitaţi, Denise repetă întrebarea iniţială special pentru Ludovic:

― În concluzie, aş vrea să-mi spui dacă vom avea o Europă a naţiunilor, aşa cum doresc conservatorii şi extremiştii de dreapta sau o Europă neomarxistă, potrivit voinţei cuplului franco-german.

Deloc surprins pe picior greşit, Ludovic scoase muzicuţa şi cântă o bucată din Simfonia a 9-a de Beethoven – Odă bucuriei. Pe fază, Dacian îl completă cu versurile: Slavă ţie, stea marxistă / Voie bună pe pământ! / Astăzi te simţim aproape / Sol din rai, cu soare sfânt.

De-a dreptul hilar, Traian o invită la dans pe moderatoare şi-i făcu un compliment legat de bustul generos, nesiliconat (şi pe jumătate lăsat la vedere) cu care-i înnebunise pe invitaţi. După ce sfârşi interpretarea la muzicuţă, Ludovic îşi pieptănă părul pe spate, îl dădu cu ulei de rapiţă şi în final îşi pulveriză în ochi spray lacrimogen.

Începu să plângă cu suspine, la fel de necăjit ca un doctor pe care asistentele de la Reanimare îl acuzaseră de hărţuire sexuală în New York Times.

― Mă doare foarte tare în suflet când văd atâţia pacienţi săraci, bolnavi şi chinuiţi de preşedintele Liviu. Vă invit la vot pe 26 mai, pentru că doar spitalul din Bruxelles ne mai poate salva. Uniţi, câştigăm! Acum ori niciodată!

Venit tiptil prin spatele scaunelor, Traian suflă într-o vuvuzelă la urechea colegului. Ludovic leşină de spaimă şi se prelinse pe sub masă, unde Klaus (apărut de nicăieri) îl resuscită gură la gură preţ de câteva secunde.

Denise decise să pună punct emisiunii:

― Aici se încheie dezbaterea noastră din această seară, le mulţumesc invitaţilor şi îi aştept din nou săptămâna viitoare, în aceeaşi formulă. Voturile publicului din timpul emisiei au stabilit următorul clasament intermediar: Ludovic 9%, Traian 8%, Liviu 8%, Dacian 5%, Kelemen 5%. Restul sunt nehotărâţi sau au scris porcării pe buletinele de vot. Pe data viitoare, vă pup!

Ieşiţi de sub masă destul de şifonaţi, însă fericiţi, Ludovic şi Klaus fluturară două steguleţe UE înfipte în chifteluţele de la IKEA (rămase după summit-ul de la Sibiu).  

(va urma)

Citește și: