Rodica CIOBANU
Rodica CIOBANU
21767 vizualizări 13 nov 2014

Mi-am amintit că, uitându-mă pe o  fotografie de grup de la congresul ce-l alesese preşedinte al PNL, am avut strania senzaţie că nu face parte din cadru, ci a fost adăugat în Photoshop. Nu se lipea pe fundalul uman, nu emana aceeaşi încredere, nu privea la fel de scrutător, nu avea acelaşi aer senin, dar, mai presus de toate, îi lipsea atitudinea de camaraderie voioasă a colegilor săi de partid. A trecut mai bine de o jumătate de an de atunci, prezidenţiabilul Iohannis a căpătat noi aliaţi, pedeliştii, dar nu şi acele invizibile filamente, care să-l lege strâns de tovarăşii săi.

Pare să se simtă încă un penelist recent, un şef de partid făcut în grabă şi un provincial cândva fericit, aruncat în Babilonul politicii.
Înscris în PNL (cu care colaborase şi în 2009) în februarie 2013, dar participând ocazional la viaţa acestuia, chiar dacă era numărul doi la conducere, după Crin Antonescu,  dl Iohannis n-a avut suficient timp, în naveta târzie între Primăria Sibiu şi sediul PNL din Bucureşti, să se înveţe cu oamenii şi dedesubturile vieţii de partid. Întrebat de contracandidatul său, Victor Ponta, cum îl cheamă pe şeful organizaţiei PNL Argeş, dl Iohannis nu a ştiut, ceea ce înseamnă  fie că nu a intrat niciodată în cotact nemijlocit cu acesta, fie că a intrat, dar nu s-a ostenit să-i reţină numele. Un preşedinte de partid care îşi ia rolul în serios face însă un efort să-i cunoască pe liderii locali, dar şeful liberal pare să nu fi asimilat complet rapida sa ascensiune politică, iar, de aici, o impresie de indecizie şi nesiguranţă, care, de asemenea, îl face străin în film.

Cred că oricine vrea să fie preşedintele Românei, dar nu trăieşte în Bucureşti, trebuie să facă un stagiu politic neîntrerupt, de minimum doi ani, în Capitală. Este necesar să se familiarizeze cu jocurile, intrigile şi gargara dâmboviţeană, să afle ale cui interese  însufleţesc instituţiile statului, cum se îngroapă şi se trec pe şest legi, cum  se racolează adepţi, în ce fel ajungi eroul televiziunilor, cine ce mai fură şi ce mai conspiră, în fine,  lucruri care nu se pot aprofunda decât frecându-te toată ziua de inşi la putere sau din vecinătatea ei. Dl Iohannis a sărit peste acest stagiu, ceea ce-l face să aibă unele lacune politice, amintiri şi repere inexacte, să nu umble cu subtilităţi, să nu cuvânteze în ritmul potrivit, să nu poarte replicile la el, pe scurt, să pară mai puţin abil decât Victor Ponta, când poate nu iscusinţa i-ar lipsi, ci experienţa politicii centrale. Tărăgănarea aceasta de nou venit îl singularizează în tabloul politic („jucătorul altfel”, cum se descrie) dar, în acelaşi timp, îl şi însingurează pe ecran. Ea nu este rea, dacă politicianul, păstrându-şi integritatea, învaţă să colaboreze şi să stăpânească Babilonul.

Domnul Klaus Iohannis evoluează, totuşi, într-o echipă, deşi, uneori, nu pare conştient de aceasta. Are alături câteva milioane de oameni, care forfotesc în spaţiul real şi virtual, văzând în domnia-sa, la acest final tur de scrutin, ultimul bastion al democraţiei. Şi atât de hotărâţi sunt să-şi apere cea mai preţioasă cucerire, încât nu se vor preda nici când nu vor mai avea candidat.

Citește și: