Gandul.info
Mihaela STOICA
Mihaela STOICA
6099 vizualizări 26 sep 2013

Într-un stat normal, educaţia şi sănătatea ar trebui să fie principalele domenii în care să se investească. Această propoziţie a devenit demult un clişeu în România, iar autorităţile o tratează ca atare. An de an se cer mai mulţi bani pentru educaţie şi se primesc tot mai puţini, pentru că, întotdeauna, se găseşte ceva mai important.

Un nou început de an şcolar este o nouă bătaie de cap pentru mulţi părinţi. Ghiozdan, rechizite sau îmbrăcăminte sunt lucrurile obligatorii pe care trebuie să le asigure fiecărui copil atunci când îl trimite la şcoală.

În România, învăţământul este obligatoriu şi „gratuit” - între clasele 0 – X, cel puţin asta ne spune Constituţia şi Legea Educaţiei. Realitatea este însă alta: anual, părinţii contribuie la aşa-zisul fond al clasei cu cel puţin 70 de milioane de euro, bani prin care completează suma insuficientă trimisă de autorităţi.

„Am cumpărat cretă, burete, săpun, detergent sau dezinfectant pentru grupurile sanitare, hârtie, toner pentru imprimantă...hârtie igienică”, asta spun părinţii care au copii la şcoală. Pentru toate aceste consumabile extrem de necesare fiecare părinte din România plăteşte, în medie, cel puţin 100 de lei de lei pe an.

„Am cumpărat bancă”, „Am cumpărat tablă”, „Am cumpărat xerox”, „Am cumpărat videoproiector”... sunt alte situaţii unde banii părinţilor au asigurat bunul mers al sistemului de învăţămănt.

Zilele trecute într-un târg educaţional, un părinte îmi spunea: „Nu contează, pentru copilul meu dau oricât. Important este ca el să înveţe”. Doamna în cauză părea una cu venituri mari, însă fiecare părinte responsabil investeşte în educaţia copilului lui, după resursele financiare pe care le are.

Mulţi dintre aceşti părinţi ştiu că statul este incapabil să asigure condiţii decente în şcolile în care învaţă copiii lor, astfel contribuie cu bani, în cele mai multe cazuri ilegal, la aceste instituţii de învăţământ. Finanţarea legală a şcolilor de către părinţi este, practic, aproape imposibilă în acest moment în România. Singura formă legală este constituirea unui ONG de către părinţi prin care ei să finanţeze şcoala. Aceasta este însă o variantă limitată. Un ONG  necesită şi el nişte cheltuieli pentru apariţia şi menţinerea lui, plus că elevii cresc, ajung la alte şcoli, universităţi ... devin adulţi, iar părinţii nu mai au nici-o motivaţie să susţină ONG-ul.  Mergând pe logica aceasta, la fiecare patru ani ar trebui creat un nou ONG de către familiile care vor să finanţeze legal şcoala în care studiază copiii lor.

În acest context, gândul demarează campania “Şcoală nouă” prin intermediul căreia îşi propune să determine parlamentarii şi ministerul Educaţiei să creeze cadrul legal astfel încât plăţile pe care părinţii le fac an de an pentru a suplini lipsurile din şcoli să devină legale, uşoare şi să nu le mai dea bătăi de cap.

Prin campania campania “Şcoală nouă”, gândul propune în acest sens legalizarea fondului clasei, la care toţi părinţii contribuie în prezent. Acest lucru se poate face prin deschiderea unui cont în fiecare şcoală destinat donaţiilor. În acelaşi cont, părinţii ar putea să îşi doneze şi cei 2% din impozitul reţinut pe venit. În acest moment, şcolile au conturi deschise prin Trezorerie, în care pot face operaţiuni numai instituţiile publice. Sunt însă cazuri în care administraţia locală retrage din cont din banii pe care i-a trimis şcolii pentru că, fie nu au fost cheltuiţi, fie este nevoie de ei în altă parte.

Un cont de donaţii este, însă, o soluţie unitară în toate şcolile din România, chiar şi în cele aflate în mediul rural. Acest cont ar putea elimina stresul şi cheltuielile pe care le presupune un ONG. Un cont de donaţii ar face legale cele 70 de milioane de euro prin care părinţii cofinanţează anual şcoala.

Din acest cont de donaţii legal şcoala poate completa fondurile insuficiente pentru asigurarea unei educaţii de calitate elevilor.

Un astfel de cont ar elibera părinţii de corvoada de a cumpăra manuale - pentru că fie copiii lor nu au primit de la şcoală, fie cele primite sunt depăşite sau degradate - sau materiale auxiliare, care reprezintă deseori o sursă de rotunjire a veniturilor pentru profesori sau inspectori. Nu ar mai trebui să caute ei bănci, table sau să meargă în hipermarket pentru cretă, burete, lipici, săpun, hârtie igienică etc. – consumabile care lipsesc din multe dintre unităţile de învăţământ din România.

În zilele următoare, gândul va publica, în cadrul campaniei “Şcoală nouă”, o serie de articole prin care va arăta cât îi costă pe părinţi crearea unor condiţii decente pentru copiii lor în şcolile de stat din România şi cum sistemul îi obligă să pună umărul la înflorirea afacerilor editurilor care publica auxiliare şi manuale, dar şi la cele ale after school-urilor. Pe de altă parte, gândul va prezenta situaţia şcolilor în care contribuţiile părinţilor au devenit legale prin constituirea lor într-o organizaţie non-profit.

Citește și: