Gandul.info
Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
648 vizualizări 7 apr 2011

Ziarul Gândul 4 mai 2005 - 8 aprilie 2011. Am dreptul să măgândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturiomeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poartaspitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta.Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 deoameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajişteadin faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecareunde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde. Maiexact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excrementede şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta segăsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care amfost siliţi să ne "instalăm". Zile în şir am muncit aproape 100 de"spartani" într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 - din cândîn când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre,să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi atrebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erauaproape cimentate cu praful de şantier care ne pudrasendvişurile.

Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-amadus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnescvreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat căGândul s-a făcut cu bani de la Vântu - mărturisesc că l-aş fi lăsatfără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe. În 34 de zile(cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar totatât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşitpe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare deminuni. Dar greul abia începea - coşmarul nopţilor de dinainteazilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile lahârtie, la curent, la servicii IT...

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii.Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducereatabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gatafăcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un"ziar" pupăză, înjghebat din scandaluri, "dezvăluiri", sex şimondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj. Sau să alegem ogrupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i "reflectăm" politica.Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacăfăceam un ziar serios, solid, de referinţă - nu te arunci în gol cucapul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute demii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsescalt nume decât "Prezent" pentru ziar - nici nu-mi pot imaginaastăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţulcugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător. Singur printremarile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şipromovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândulajunsese în pericol să fie strivit. Vânzarea către Adrian Sârbu şinu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost,practic, o salvare de la înec. Nu comentez filosofia de managementaplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl.Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinutfinanciar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie. Poate cădevenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva dinvechea gardă. O să-mi lipsească de acum pagina ziarului careîmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricume, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir. N-osă-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri.Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian - nu potsă mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiescGândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă deziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şidure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodatăGândul - voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine. Amîncredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletulacestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul eacesta, a meritat? N-am nicio ezitare: să nu plângem, să nebucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei laZamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pehârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credinciossieşi.

Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justificevenirea pe lume.

Citește și: