Ramona Strugariu
Ramona Strugariu
9058 vizualizări 20 nov 2015

M-am întors prin ploaie o bucată de drum, spre casă, de la Spitalul Militar din Bruxelles. Am mers aşa şi m-am gândit cum se poate modela tot ce simţi atunci când ai un om în faţa ta pe care îl doare, ştii că nu poţi să faci nimic şi că indiferent ce îi spui, există un risc să îl minţi.

Cred că varianta cea mai la îndemână, în context, este să-i dai nişte cifre. Noi am avut atâţia, rata de supravieţuire este de atât, suntem peste medie, bună ziua. Dacă acesta este planul, am un scurt amendament : să faceţi, vă rog, statisticile, diferenţiat, pe cei transferaţi în străinătate şi pe cei rămaşi în România. Că aşa e corect.

Apoi, să judecăm lucid, pe măsuri : doi scafandri norvegieni blocaţi într-o peşteră au reuşit performanţa extraordinară de a determina deblocarea Mecanismului de protecţie civilă pentru că, pentru Norvegia, vieţile a încă doi oameni care ar fi riscat, fără echipamentele necesare, să meargă în aceeaşi peşteră şi să moară, au contat. Mult mai mult decât orgoliul sau teama ca nu cumva cineva foarte sus-pus să se facă de ruşine, în această situaţie atât de atipică. Prin urmare au solicitat ajutor într-un mod în care un răspuns unitar şi competent al altor state să-i scoată cât mai repede din acest episod delicat. Statistic vorbind, şansele ca răspunsul statelor-membre, în caz de solicitare a deblocării mecanismului, pentru situaţia excepţională de la #colectiv,  să fi fost ferm şi afirmativ sunt aici de ... ? (face calcului domnul ministru, dar în special cei care au decis, după ce au aflat, într-un târziu, de existenţa lui, să nu-l deblocheze, totuşi).

Tot pe calcul matematic, suportul financiar, logistic, medical, pe care l-ar fi primit România de la statele-membre era (pe lozinca români suntem, atât producem, atât putem), o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu (care este absent din statistici, deşi există riscul să-ţi cadă în cap când mergi pe stradă, pentru că majoritatea opiniei publice îl plasează în cer). Ar fi acoperit nişte cheltuieli la care cu greu s-a făcut şi se va face faţă în continuare. Să nu luaţi în calcul bani din diferite fonduri de ajutorare. Să facem doar economie la buget.

Statistic vorbind, dacă tot nu s-a deblocat mecanismul, rata de răspuns a statelor solicitate ar fi fost covârşitor de mare, oricum,  dacă cineva, la nivelul unei celule de criză, constituită ad-hoc şi transparentă, ar fi trimis aceste solicitări, coordonat.  Nu mai ajugeam, mă gândesc, la momentele jenante în care ambasade străine băteau la porţile ONG-urilor, exprimându-şi dorinţa de ajuta şi neştiind exact pe cine. Cum această celulă de criză nu s-a constituit, ca să dăm cifre, reacţia internaţională putea fi zero. Noroc de nişte tineri şi de nişte ong-işti inimoşi care au bătut din uşă în uşă de spital, de minister străin, de reprezentanţe, ca să ceară ajutor. Unul a ajuns, cu oameni, tocmai din Norvegia ca să se poată constitui, în sfârşit, o echipă mixtă de evaluare a pacienţilor şi a posibilităţilor de transfer. Ce şanse erau, matematic vorbind, ca tocmai acestui om ambasada şi ministerul să-i radă numele de pe orice listă, ca şi cum n-ar fi existat, şi să i se interzică să comunice cu pacienţii, a doua zi după ce a plecat ? ZERO, după bunul simţ. Sută la sută, după logica statistică ministerială. Complicată matematică.

Mai departe, pe cifre : o evaluare atentă a bacteriilor din mediul intra-spitalicesc românesc şi din spitalele de unde au plecat cei transferaţi există, presupun. Riscurile erau cunoscute, din acest punct de vedere, că doar suntem matematicieni. Dar nu s-au luat în calcul, nici pentru cei rămaşi, nici pentru cei plecaţi, pentru că suntem optimişti şi le ţinem pumnii strânşi, şi la unii, şi la ceilalţi. La ce procent e lucid să fixăm doza de Doamne-ajută aici ? Întreb, nu dau cu parul, credinţa e opţională.

În concluzie, etic este să : a) spui că va fi bine ?  b) îi informezi despre opţiuni şi să le facilitezi transferul ?  c) urli că e criminal să îi laşi să moară de septicemie, în oprobiul public ? d) ştii cu precizie şi pentru cei transferaţi, şi pentru cei rămaşi,  numărul de bacterii, tipologia, pattern-ul, la ce şi cum sunt rezistente, ce soluţii există şi unde se pot căuta, dacă nu le ai tu ?

Le-au descoperit alţii şi acum luptă cu ele şi fac studii ca să-i poată ajuta pe cei care le-au adus (românii noştri, cei care atâta putem) să se întoarcă, teferi, înapoi în România spitalelor din care le-au adunat cu poala. Suntem cu credinţă pentru ei şi cu pumnii strânşi. Pentru cei deja plecaţi, pentru cei care au rămas. Dar ăsta e un lucru aproape firesc, nu ?

O fi o situaţie excepţională. Dar este o situaţie excepţională care a dezvăluit nişte erori şi nişte crevase de sistem profunde, pe care numai un răspuns unitar le poate remedia. Un sistem de sănătate făcut pulbere, nişte planuri de intervenţie în caz de situaţii de urgenţă, inexistente, o incapacitate de gestiune copleşitoare.  Toţi călcăm în aceleaşi spitale, toţi mergem pe sub aceleaşi clădiri, iar în caz de seism major, statistic vorbind, şansele ca un balcon cu bulină să ne cadă în cap sunt sensibil mai mari decât norocul să ne aterizeze cumva, pe creştet, direct Dumnezeu.

Addendum 1: Oamenii din Colectiv şi familiile lor trebuie protejaţi pe termen mediu şi lung, cu legi şi fapte, nu cu vorbe.

Addendum 2: Fiecare om, în parte, are dreptul la această protecţie. Simpla eliminare din sistem a hoţilor şi a afacerilor de milioane de euro pe banii contribuabililor ar creşte semnificativ resursele. Asta plătim cu vieţi de oameni, în fiecare zi.

Addendum 3: Faptul că acum sunteţi miniştri li se datorează lor.

Închei optimist, nu pentru acest context, ci pentru că mâine mă duc la oamenii mei şi o să îi pot vedea zâmbind. Cu speranţă, ştiindu-se pe mâini sigure. Cu încrederea pe care le-o da un sistem medical performant. Nu miraculos, doar performant. Cu oameni zâmbitori, care îşi fac treaba cu prisosinţă, au cu ce, sunt bine plătiţi, protejaţi, motivaţi să continue. Nimic nu ne împiedică să ajungem acolo, dacă am judeca, decizional, având ca prioritate interesul şi respectul pentru oameni.

Sigur, rămâne aici aspectul necuantificabil, care poate pune probleme majore în abordare: dreptul la viaţă, pe care n-ai cum să-l raportezi la PIB. Gândul lor bun, apropierea umană, zâmbetul pe care mă duc să-l caut, în fiecare zi, pentru că ştiu că e un semn de bine. E demonstrabil, matematic, că asta poate da forţă unei mase critice suficient de mari încât să vă ţină în corzi, până când om cu om, vor păşi într-un spital, o cafenea, o şcoală, sau pur şi simplu pe stradă, simţindu-se în siguranţă. O masă critică chiar mai mare şi mai puternică decât cea pe care a generat-o tragedia lor. 

Citește și: