Marian SULTĂNOIU
Marian SULTĂNOIU
2113 vizualizări 1 iun 2019

Iar tu să asculţi cum, uneori, cântul din tine se loveşte de toate bolţile zidite în adâncurile fiinţei, ca în catacombe vechi, săpate de nelinişti, ca apele curse, prin peşteri necunoscute, de la sufletul tău până la lumea de dincolo de munţii nefericirii, veniţi ei, la tine, ca la acel Mahomed despre care vorbeşte întorsul lumii cu susul în jos: „Şi dacă nu te-ai dus tu, Mahomed, la Munte, atunci a venit el, Muntele, la tine”.

Şi asta aşa a fost. A fost cuvântul lui trimis nouă, apoi a venit el, cu toată Dumnezeirea lui plăpândă, nefiresc şi, paradoxal, neomenesc de umană. Un mirean pe care viaţa l-a sfinţit/l-a miruit cu umilinţă şi l-a făcut Papă, ca să-l îmbrace pe  Dumnezeu, cumva, pe dos.

Pentru că el umblă cu Dumnezeu, aproape tot aşa cum au umblat iniţiaţii, părinţii Vechilor Testamente, peste lume şi istorie, pe câmpuri şi prin deşert. Dar nu umblă doar împovăraţi de relelor lumii pe care să le îndrepte, doar cu teama eşecului omului tot mai păcătos răscolindu-le viscerele şi seninul nopţilor, cu urletul talazurilor lovindu-le ceafa, prin somn.

El umblă cu Dumnezeu omenindu-l, şi nu în sensul acela vechi, de a-l îmbia şi îndestula cu cele trebuincioase nouă, oamenilor din carne şi nu din cuvânt, cel mai adesea goliţi de spirit şi înfometaţi de materie, ci de a-l aduce la înţelesul nostru, la sufletul nostru, cam virtualizat, cei drept, în ultimul timp: prin chipul lui de bunic luminos – îmi vine să spun haios, uneori -, cu urechi puţin cam mari, cu ochi pătrunzători, când nu sunt foarte obosiţi, cu zâmbet, cât nu-i umbreşte chipul vreo îngrijorare, cu poveşti, cu pilde, cu umor, cu stare, cu surs, cu daruri „mărunte”, oferite din suflet, ascunse, mai întâi, în palma lui, coborâte, apoi, complice, cu pumnul strâns, în palma ta de copil perpetuu, la început surprins şi insolent, mai apoi curios, sfârşind prin a te uimi de „bobul de aur” care se zvârcoleşte, încurcat, între Linia Vieţii tale, şi a Inimii, şi a Capului, cuibărindu-se, într-un final, printre ele: fiind el destinul însuşi.

Chipurile copiilor care l-au văzut s-au luminat de bunătatea lui. Şi chipurile părinţilor de copii de tot felul, şi de toate vârstele şi de toate naţiile, şi de toate limbile, s-au luminat şi ele de bunătatea şi de vorba lui.

De ce au ieşit românii cu sutele de mii în mijlocul oraşelor, pe marginea străzilor, în şeile dealurilor, pe frig, pe ploaie, pe vânt, pe tot felul de coduri, mai mult sau mai puţin probabile?

De ortodocşi? De catolici? De curiozitate? De ochii lumii? De plictiseală? De angoasaţi?

Eu cred că au fost acolo, cu toţii, din acea nevoia despre care am vorbit. Din nevoia de a-şi tăcea gândurile, neliniştile, neîmpăcările. Din nevoia de a asculta, măcar trei zile în an, fără să aibă, neapărat, o replică imediată. Din nevoia de a-şi căpătui sufletul cu iubire, cu înţelegere şi cu iertare. Până la urmă, din nevoia, din trebuinţa imperioasă de a se alipi, de a se alătura unui reper moral.

Din această nevoie, ştiută sau nu, înţeleasă sau nu, gândită sau nu, au ieşit românii, cu sutele de mii, în întâmpinarea acestui om care, numai şi numai din întâmplare, se intitulează Papa Francisc.

În final, nu pot să nu vorbesc aici despre tragedia pentrecută în Prahova, unde trei copii au fost înghiţiţi de apele dezlănţuite - un al patrulea fiind dat dispărut. Sper, cu toată fiinţa, ca şi sufletul lor să fie mângâiat, acum, de Dumnezeu.

Citește și: