Cristian Tudor POPESCU
Cristian Tudor POPESCU
380 vizualizări 11 feb 2011

Dacă revoluţia Română ar fi fost înăbuşită în sânge, aşa cum credeam în zorii de după noaptea de 21 decembrie, discursul lui Ceauşescu de Anul Nou ar fi fost cât se poate de asemănător cu ce-au zis Mubarak şi Suleiman joi seară. Toată lumea să meargă la locurile de muncă, în linişte şi ordine. Tinerii au ieşit în stradă pentru că au fost duşi pe căi greşite de televiziunile satelitare (agenturilii). S-au comis crime, nu se ştie de cine, am dat ordin să se ancheteze. România nu se ploconeşte în faţa niciunei puteri străine. De 24 de ani conduc România şi n-am de gând să plec, nici eu, nici fiul meu Nicu. Vom împlini voinţa poporului. Rămân în funcţie din iubire de popor. Mărim pensiile şi salariile.

Dincolo de toate analizele, cinismele, "externismele" care se vehiculează la televizor în încercarea de a justifica de ce ar fi "politic" să rămână Mubarak la putere, subsemnatul mă declar naiv şi prost informat, aşa cum a fost calificat preşedintele Barak Obama, şi solidar din tot sufletul cu tinerii egipteni care luptă cu Sistemul. Căci ce altceva reprezintă mutrele lui Mubarak şi Suleiman, un fel de cuplu Ceauşescu-Dăscălescu, decât feţe ale Sistemului, acelaşi în esenţă şi la Bucureşti, şi la Cairo, poze pe cavoul de beton armat al dictaturii care ţine un popor prizonier? Niciun argument geopolitic, legat de pericolul fundamentalismului islamic, de Israel, Iran, stabilitatea Orientului Mijlociu şi a lumii, nu mă poate convinge să accept condamnarea la puşcărie naţională a milioanelor de egipteni care luptă pentru libertate.

Cu atât mai mult cu cât "stabilul" Mubarak este cel mai puternic factor de instabilitate în Egipt. Dacă acum renunţa la putere, protestatarii plecau acasă, pentru că ei nu doresc trecerea Egiptului la comunism sau teocraţie islamică, vor doar o ţară mai democratică, ceea ce se poate rezolva pe cale paşnică. Aşa, nu pot să dau uitării întrebarea pe care o puneam în finalul unui editorial de săptămâna trecută:"câţi barili de sânge va trebui să curgă?" Spre deosebire de armata română, care mai întâi a tras în manifestanţii de la Timişoara şi Bucureşti şi după aceea "a trecut de partea poporului", armata egipteană trebuie să aleagă acum cât se poate de clar: sau e de partea regimului dictatorial Mubarak, sau e de partea poporului.

Astfel, măcar în Egipt, ucigaşii în uniformă nu vor putea să devină peste noapte eroi ai Revoluţiei.

Citește și: