Florin NEGRUŢIU
Florin NEGRUŢIU
19580 vizualizări 5 aug 2013

Nu ştiu unde sunteţi, dar ştiu că sunteţi un cititor fidel al acestei rubrici. Vă scriu pentru că azi în ţară s-a început „reforma Fiscului”. Nu vreau să vă stric concediul, dar am tot urmărit ştirile de la televizor pe această temă şi n-aş vrea să fiţi şi dvs. indus în eroare, cum sunt telespectatorii neavizaţi.

Americanii zic că de moarte şi de Fisc nu scapă nimeni. La români, lucrurile sunt mai simple: Fiscul este moartea. V-o poate spune orice contribuabil care a trecut în existenţa lui pragul ANAF. Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi înăuntru, de la 9 la 16.30, program de bugetar!

Ştiu că nu dvs. personal vă ocupaţi de ANAF sector 2, cu cele două sedii ale sale, cel din Rosetti şi cel din Avrig, dar ţin să vă informez că asta nu-i împiedică pe oamenii care merg să plătească taxe să spună lucruri urâte despre Guvern şi despre dvs. personal, lucruri pe care nici nu pot să le reproduc. Oameni simpli la minte, ei vă văd la ghişeu tot pe dvs., parcă aţi fi la televizor.

Nu ştiu dacă dvs. personal aţi mai fost pe la Fisc în ultima vreme, dar eu, prin bunăvoinţa serviciului Contabilitate de la locul de muncă, fac periodic vizite la ANAF să-mi plătesc contribuţiile. Ceea ce ar fi trebuit să fie o simplă operaţiune de rutină de plată a taxelor s-a transformat pentru mine într-o călătorie iniţiatică de reeducare în spiritul cetăţeanului-râmă. Pentru că statul, domnule premier, nu vrea doar să-ţi ia banii, ci şi să te castreze, să te umilească şi să te reducă la stadiul de târâtoare.

În ultimul an, am învăţat următoarele:

1. Să mă înclin la 90 de grade. Toate ghişeele sunt făcute la înălţimea fiului meu mai mare, care are cinci ani jumate şi, slavă Domului, încă nicio treabă cu Fiscul. Cei care cresc, trebuie să se aplece: cu cât eşti mai mare, cu atât te rupi mai uşor. La Fisc, piticii sunt specia dominantă.

2. Să concentrez tot ce am de spus în 20 de secunde. Atâta durează până când uşiţa de lemn se închide peste geamlâcul pe care tu introduci chitanţe, acte, copii, cereri. Cine nu reuşeşte să-şi dozeze povestea contabilă în 20 de secunde rămâne cu vorbele în gât şi cu uşa trântită, la propriu, în nas.

3. Am învăţat să nu fac gălăgie. Atunci când, iritat de sistem, am încercat un naiv protest, Dumnezeu de la Fisc m-a întrebat „Şi tu ce eşti?” Iar eu total neinspirat i-am răspuns „Sunt ziarist” şi am păţit-o rău. „De-aia ai tu gura aşa de mare”, mi-a zis şi pe urmă am avut numai belele. Când mergi la ANAF, e bine să stai în banca ta, cu capul în pământ şi poate, în final, i se face cuiva milă de tine. Căci da, la Fisc eşti întotdeauna la mila cuiva.

4. Am mai învăţat că, dacă vrei să faci o plată, trebuie să anunţi la ghişeul 13, ca să te trimită la ghişeul 14, după ce în prealabil ai fost în camera 12 ca să-ţi iei o viză că eşti plătitor. E drept, în camera 12 nu se dau vize pentru persoane fizice („Cine te-a trimis, domne, la mine, du-te la etajul doi”) iar la etajul doi casieria te trimite la camera 21, unde şase doamne, înghesuite una-ntr-alta, te trimit la dracu.

5. Am învăţat să nu vorbesc în casa Fiscului despre card sau despre Internet banking. Poate nu ştiaţi, domnule Ponta, dar la Fiscul din România, cardul este lucrul dracului. Nu numai că nu poţi plăti cu cardul, dar îţi faci şi duşmani. Când am scos prima dată bucata de plastic albastră, doamna de la ghişeul 14 era să se sufoce. M-a privit cu ochi măriţi de mirare şi mi-a spus conspirativ: „La noi nu se poate cu cardul, dar vă trimit eu la un bancomat bun”. Nici acum n-am înţeles de ce era bun bancomatul ăla, poate pentru că dădea hârtii de 10 lei, de-am venit înapoi la ghişeu ca Gigi Becali, cu buzunarul aproape să-mi plesnească de ”cash”. Iar despre Internet banking, ce să vă mai spun: am făcut şi eu odată o aroganţă şi nici în zilele noastre Fiscul nu a descoperit în ce conturi misterioase s-a făcut plata, cert e că la ei n-a ajuns. Iar dacă este atât de greu să dai bani statului, vă daţi seama că este practic imposibil să-ţi recuperezi vreodată banii tăi.

6. Am mai învăţat că dacă vrei să scapi de dracu şi să faci plăţile prin bancă dai de mama dracului. Că la cea mai mare bancă din România poţi avea surpriza să ţi se spună că nu au ordine de plată şi că trebuie să vii cu ele de acasă. Că dacă dai, în sfârşit de o persoană binevoitoare şi cu OP-uri la dispoziţie, aceasta trebuie să fie musai incompetentă şi să-ţi trimită banii la dracu-n praznic. Şi că tot la ANAF sector doi ajungi.

7. Am învăţat să mă îmbrac în tricouri albe, de bumbac, răcoroase, atunci când am zi de Fisc. În sauna de la ANAF, unde asudăm toţi ca porcii, udându-ne cererile şi chitanţele de nu se mai înţelege nimic din ele, supravieţuiesc doar cei îmbrăcaţi subţire, cu toate actele posibile puse frumos unul peste altul, şi neapărat cu cópii, cât mai multe cópii.

8. Am învăţat jargonul profesional, programul şi turele angajaţilor, harta clădirii şi chiar harta cartierului. Ştiu programul Xeroxului de după blocuri cu care Fiscul are un contract pe sub mână. Xeroxul de la Fisc „nu merge”, dar ţi se dau pliante cu unul care merge, „nu e departe, luaţi-o în faţă pe stradă şi imediat faceţi dreapta”. După cum v-am spus, în acest proces de reeducare, Fiscul mi-a fost o a doua facultate. Cel mai mult îmi plac cererile de „îndreptare a erorii” (chiar aşa se numesc). Întotdeauna trebuie să ai una-două cereri de acest fel pregătite de acasă: chiar dacă nu este eroarea ta, ci a „OP”-ului, a „sistemului” sau a „factorului uman”, ea apare întotdeauna şi trebuie să te ploconeşti întru îndreptare.

Vedeţi, prin urmare, dle premier, că încă nu sunt la nivel de „expert”, dar am ajuns la un nivel de înţelegere a sistemului care îmi permite să-i urmăresc cu un soi de satisfacţie pe contribuabilii „începători”, care sunt la primul contact cu Fiscul: dezorientaţi, neînţelegând termenii de specialitate, fără să priceapă la ce ghişeu să meargă, de ce se ţipă la ei şi cu ce au greşit.

Vedeţi, ei se întreabă cu ce au greşit. Nu-i înduioşător?! Aş fi putut să le spun că au greşit că sunt proşti. Sunt proşti că mai stau la cozi. Sunt proşti că încearcă să rezolve lucrurile corect. Sunt proşti că acceptă ca statul să-i umilească pe banii şi pe timpul lor. Sunt proşti că mai stau în ţară, când este evident că ţara le face viaţa imposibilă, hrănind o armată de birocraţi şi de clienţi politici, în dispreţul lor, al oamenilor care plătesc. Asta aş fi putut să le spun înainte de a fi hăpăit eu însumi de acest sistem opresiv care este, în definitiv, imaginea perfectă a aroganţei statului în care trăiesc. Dvs. ce le-aţi spune?

NOTĂ. În final, dle prim-ministru Victor Ponta, declar pe propria răspundere şi în deplinătatea facultăţilor mintale că, dacă prin absurd se găsesc banii pe care statul mi-i datorează, îi donez ANAF sector doi să cumpere câte un xerox pentru fiecare ghişeu.

PENTRU COMENTARII ŞI RĂSPUNSURI VĂ AŞTEPT PE PAGINA MEA DE FACEBOOK

 

Citește și: